– Acest articol m-a confuzat mult. Cum se poate răspunde la asta?
– Critica rațiunii teologice: Teologul englez din secolul al XVIII-lea, William Paley, a avut un argument care a avut un impact profund asupra epocii sale și care este încă frecvent invocat în zilele noastre:
„Dacă ai găsi un ceas în natură, nu ai crede că s-a format singur. Ai ști că are un creator. Căci funcționează conform unei ordini. Deoarece funcționarea naturii este ordonată, și universul trebuie să aibă un creator.”
– Iată teza în sine. Însă, înainte de a trece la discuție, aş dori să adaug o scurtă notă din domeniul biologiei. O recomand cu călduire tuturor.
„Ceasornicul orb”
Într-o lucrare remarcabilă, Richard Dawkins subliniază că mecanismele biologice din natură sunt identice cu modul de lucru al unui rezolvitor de puzzle incapabil de a prevedea următorul pas. Prin urmare, selecția naturală, care servește adaptarea speciilor, nu întotdeauna dă rezultate reușite, ducând la apariția multor creaturi monstruoase sau ființe cu „echipament tehnic insuficient”, cu structuri corporale deloc inteligente, ființe care, cu toate acestea, supraviețuiesc în apă, pe uscat și în aer, explicând acest lucru cu dovezi. Este util să se citească în paralel cu lucrarea lui Stephen Jay Gould, „Darwin și Posteriori”. Este cu adevărat captivant! Dar obiecția mea va fi de natură filosofică. Totuși, dovezile biologice sunt cele mai importante. Trecură la teza mea: Să presupunem că am găsit un ceas pe drum. Și pe ceas să fie scris nu doar marca, ci și numele ceasornicarului care l-a produs. Să presupunem chiar că ceasul este un produs manual al unui ceasornicar, cu tot ce implică, și că nu există nici măcar un alt ceas identic în lume. În acest caz, putem spune despre creatorul sau designerul ceasului: „Este ceasornicar!”?
– Din punct de vedere practic, da! Căci ceasul a fost prezentat pentru prima dată pe tejghetul ceasornicarului, apoi în vitrina sa, cumpărătorului. Nimeni altcineva nu cunoștea acest model de ceas și caracteristicile sale. Dar, ieșind din abordările cotidiene, putem ajunge la aceeași concluzie în plan teoretic sau filosofic? Adică, ceasul a fost cu adevărat conceput de acel ceasornicar?
– Răspunsul este simplu: Designul este, de fapt, rezultatul muncii colective și cumulative, care se întinde de la trecut la viitor. Să explicăm: ca un ceasornicar să poată concepe un ceas, el trebuie mai întâi să învețe meseria. Prin urmare, are absolut nevoie de „cineva care știe”, de „cel care predă”, adică de un maestru. Un ceasornicar care devine maestru fără a urma o pregătire de ucenicie este, desigur, inacceptabil! Căci ceasornicarul își poate dobândi pregătirea tehnică și intelectuală în ceea ce privește designul și producția ceasurilor doar de la maestru! Dar are nevoie doar de cunoștințele și experiența maestruului ca să poată face un ceas?
– Nu! Procesul de producție va implica și cunoștințele și experiența acumulată de-a lungul timpului de alți meșteri, care dispun de tehnici și cunoștințe specifice pentru fabricarea componentelor ceasului. Numărul celor care au conceput sau au contribuit la proiectare a crescut brusc, nu-i așa? Deci, meșterii și alți profesioniști din alte domenii au învățat singuri să fabrice ceasuri și componente de ceas?
– Răspunsul nostru este din nou nu! Și ei aveau maeștri. Bineînțeles, cu „Modelul de Schimbare Tehnologică Acumulativă”, fiecare nouă cunoștință și experiență se adaugă la cele vechi, erorile și insuficiențele tehnice ale cunoștințelor vechi sunt eliminate, iar măiestria se acumulează și se transmite viitorului. La fel cum schimbarea speciilor, pe care nu o numesc „evoluție”, se realizează prin adaptarea speciilor la condițiile ambientale, prin pași necesari în acel moment, fără a se gândi la ce va urma. În acest sens, idealizarea formei actuale a omului și concluzia că speciile umane care au existat în trecut s-au dezvoltat inevitabil spre forma considerată finală și ideală, adică Homo Sapiens, este diametral opusă realității naturii. Diferențierea genetică și mutațiile care apar în momentele în care schimbarea este necesară în specii afectează, bineînțeles, generațiile ulterioare. Dar această schimbare genetică nu intervine în evoluția viitoare a generațiilor ulterioare prin crearea unei descrieri ideale a tipului. De fapt, nu poate. Căci evoluția nu are o minte care să facă astfel de planuri. Se face o descriere a tipului în funcție de condițiile existente în acel moment, iar specia încearcă să supraviețuiască. Asta e tot… Și de aceea, în adaptarea noastră la condițiile ambientale, ochii noștri se formează ca organe de vedere. Dar în alte condiții, ca lalele, care sunt tot mamifere, am fi putut folosi urechile ca „organe de vedere”. Ca balenele, am fi putut reveni la mare, cu plămânii noștri, după ce am ieșit pe uscat. Am fi putut să nu vorbim, ci doar să strigăm. Dar condițiile ne-au forțat să „construim orașe, să ne înghesuim în case minuscule, să trăim în sărăcie în mijlocul bogăției, în lipsa de locuri de muncă”. Dar ca oameni, știm că este posibil să intervenim în această linie de evoluție socială.
– Pe scurt, existența sau absența unui organ, sau existența diferitelor variații ale acestuia, nu au nicio importanță reală. Importantă este adaptarea speciilor la natură și capacitatea lor de a supraviețui. Restul sunt detalii. Dacă facem tranziția de la biologie la subiectul discuției noastre, un ceasornicar arab din epoca lui Harun al-Rașid nu ar fi putut nici măcar să viseze, să nu mai vorbim de a concepe, forma ceasurilor care vor fi inventate peste o mie de ani. Dar în designul și tehnica ceasului care va fi produs peste o mie de ani, munca și influența acelui maestru arab vor fi cu siguranță prezente. Fiecare maestru pune o cărămidă pe zid, iar zidul crește. În acest context, cum știm finalul filmului, putem crede că protagoniștii acționează conform unui scenariu cu finalul deja stabilit, încă de la începutul filmului. Acest mod de gândire provine de fapt din slăbiciunile noastre umane, dar realitatea este cu siguranță alta. Repetăm, un ceasornicar poate fi incapabil să producă tehnologia ceasurilor de peste două generații, dar prin mica sa contribuție pregătește terenul pentru tehnologia de peste un secol. Atunci de ce ceasornicarul care va trăi peste un secol se lamente cu egoismul și lipsa de modestie: „Eu am creat acest ceas”? Probabil că nu se lamente. Dar teologul Paley crede că da. Structura sa mistica conduce la o rupere a percepției și a rațiunii. Dar să recunoaștem că este inteligentă. Frumusețea constă tocmai în asta. Continuăm:
– Dar ce contribuție aduce ceasornicul? Bineînțeles că aduce. El este un ființ viu și, ca toate celelalte ființe vii și nevie, interacționează cu spațiul și timpul în care trăiește. El contribuie la proces. Dar această contribuție nu se încadrează în definiția creației ca entitate absolută și unică, în sens divin. De ce modelele și tehnologiile ceaselor din secolul XX nu puteau fi create de ceasornicii din Elveția secolului XVIII? Fiindcă istoria și omenirea se construiesc pe un „model cumulativ”. Pe scurt, totul se acumulează în funcție de necesitate. Se diferențiază. Dar nu funcționează conform unui plan. Dacă ceasul a fost conceput așa cum îl cunoaștem astăzi, se datorește sintezei care rezultă din combinarea constrângerilor condițiilor cu capacitatea de a satisface necesitatea. Cu alte cuvinte, era posibil ca ceasurile să apară în alte forme, sau chiar să nu fie inventate. Realitatea este că orice posibilitate este posibilă. Dar ceea ce se subliniază aici este că ideea ceasornicului ca singur designer este o iluzie totală. Nu are nimic de a face cu rea intenție a părților implicate. Creierul uman poate percepe și prezenta astfel de fracturi perceptive ca realitate. Cred că această iluzie cronică este codificată în genotipul nostru.
– Ritmul evoluției umane ar fi putut să fie cauzat de evoluția centrelor din structura creierului și a sistemului nervos care reglează echilibrul organism-mediu, evoluție care nu a reușit să se adapteze necesar, ducând la percepția omului ca o entitate separată de natură, diferită de animale, nu ca un ființă provenind din natură, ci ca o comunitate privilegiată, impusă de exterior. Însă, presupun că capacitatea noastră de observație, care ar permite ca această percepție să se alinieze cu realitatea, este codificată în genotipul nostru, deci cred că putem interveni în aceste distorsiuni perceptive, iar credințele mistice ar putea dispărea cu timpul. Nu pot demonstra afirmațiile din ultimele două propoziții. Le puteți considera ca o gimnastică intelectuală. Reiterând, dacă se pune întrebarea cine a inventat ceasul, va trebui să se înceapă cu ceasornicarul care a strâns ultimul surub al ceasului și să se meargă înapoi, incluzând toți ceasornicarii implicați. Bineînțeles, cel care a produs ceasul în ultimă instanță îl va vinde. Dar noi căutăm adevărul, nu banii. Adevărul este „adevărat de colectiv”. Atunci când atomizăm oamenii, îi scoatem din comunitate, ei încep să creadă că cel mai creativ om – pentru că este cel mai bogat al timpului nostru – este Bill Gates. Însă, zeci de mii de oameni lucrează și proiectează alături de el, dar munca lor nu este recunoscută. Continuăm:
– Doar ceasornicarii au conceput ceasurile? Nu, ați văzut vreodată un ceas cu arc de lemn?
– Atunci, nu ar trebui să implicăm și metalurgia, adică prelucrarea metalelor, precum și maeștrii, ucenicii și inginerii care au contribuit în acest domeniu?
– Și, bineînțeles, sticlarilor, celor care produc materialele necesare lubrifiere, etc., etc…
– Atrag atenția asupra creşterii imense a numărului de designeri şi constructori. Pe scurt, trecem de la o concepție monoteistă la una politeistă, de fapt, ateistă. Întrucât, dacă toți sunt zei, conceptul de zeu, din punct de vedere ontologic, devine lipsit de sens. Și, în final, chiar dacă conceptul de ceas a fost conceput de un ceasornicar, ce a impulsionat apariția acestui concept? Desigur, nevoile sociale.
– Dar cine este cel care simte această nevoie? Societatea și indivizii care o compun. Un designer care creează din nimic, fără a răspunde la nicio nevoie, posedă calități divine. Însă un designer care oferă o soluție la o nevoie pe care toți o doresc, primește de la societate însăși cunoștințele prealabile despre cum ar trebui să arate designul, întrucât structura care generează idei despre ce nevoie trebuie satisfăcută este societatea însăși. În ultimă instanță, inventatorul real al designului este societatea însăși. A apărut brusc un număr imens de „Dumnezei”, iar fenomenul nevoii în sine a pus serios la îndoială abordarea ideologică, de la Platon încoace, a „descensusului conceptelor din univers pe pământ, independent de om”. Trebuie să înțelegem că nevoile noastre nu sunt absolute. Sper că vom putea înțelege că inventarea ceasului nu a fost o necesitate absolută, că oamenii, într-un stil de viață dominat de preocupări diferite, nu doar de consumul și producția constantă ca în capitalism, ar privi conceptul de timp altfel, iar mișcarea soarelui și a lunii ar fi probabil suficiente pentru a măsura timpul. Într-o astfel de structură socială, oamenii nu ar consuma viața lor ca niște cai de curse, deci nu ar avea ceasuri de mână, iar buzunarele Elvețienilor nu s-ar umple. Pe de altă parte, se poate susține că nevoile de hrană, băutură, adăpost nu sunt relative, ci absolute. Dacă dăm un răspuns în stilul lui Dawkins, dacă natura, adică „Orășorul Orb”, ar fi impus alte condiții, oamenii ar fi putut transfera energie prin alte canale și nu am fi putut experimenta nici măcar una din obiceiurile care alcătuiesc cultura noastră culinară. Omul, ca ființă vie, este obligat să transfere energie. Dar nu există o perfectă absolutitudine în privința metodei și conținutului. Competența în satisfacerea nevoii în momentul prezent este importantă. Viața nu face proiecții despre viitor. Din acest punct de vedere, situația nu conține cu siguranță o perfecțiune divină.
– Pe scurt, dacă găsești un ceas pe drum și crezi în Dumnezeu, te rog, lasă ceasul unde l-ai găsit și continuă să mergi. Ține minte întotdeauna că propozițiile pe care le considerăm drept adevăruri absolute pot fi doar o glumă a minții noastre, o iluzie perceptivă. Știu că viața e prea scurtă ca să ne facem griji despre ea. Dar totuși, ne facem. Ce bine este să fii curios, să gândești, să înveți și să înțelegi!
Dragul meu frate,
Răspunsul 1:
Analogia teistă a lui Paley nu ar trebui înțeleasă doar ca o referință la extraordinaritatea cauzată de o singulare singularitate.
„A găsi o oră în timp ce mă plimb în natură.”
La prima vedere, arată o situație excepțională. Însă toate cuvintele pe care le folosim în metaforă arată situații originale distincte.
Conform acestui.
„natură”, „în natură”, „în timp ce mă plimbam”, „ora”, „a se întâlni”
Aceste expresii sunt calificative care exprimă procese și acțiuni, dar indică în același timp temporalitatea existențială. Prin urmare, integritatea situației exprimă inevitabil o transcendere dincolo de sine.
În natură
care apare odată cu conștientizarea existenței
existență
sau fenomenologia ontologică a omului exprimă o excepționalitate care ne este proprie.
În al doilea rând,
care conține în esență starea viitorului, bazată pe percepția timpului și a curgerii timpului
‘în timp ce mergea’
Această afirmație exprimă, în esență, o altă situație excepțională. Într-adevăr, școala Peripatetică a lui Aristotel definește tocmai o astfel de subiectivitate specifică omului.
„Ora”
în timp ce include obiectivitatea oricărei situații de existență pe care mintea umană o poate conceptualiza sau, mai mult, idealiza, precum și excepționalitatea conștientizării acestei obiectivități.
„A da cu greu” sau „A găsi cu greu”
în acest caz, probabilitatea ca această coincidență să fie percepută este proporțională cu compatibilitatea ei cu selectivitatea perceptivă a omului sau a minții umane.
Prin urmare, în loc să ne concentrăm doar pe fenomenul obiectiv al ceasului, este necesar să privim situația în ansamblu, cu o perspectivă holistă, ținând cont de fenomenologia simultaneității și transcendenta existențială a întregului.
Prin urmare, descrierea unui mineral, a unui atom sau a oricărei forme de existență prin analogia cu un ceas este doar o cheie. Întregul cosmos, cu toate relațiile sale, la fel ca un ceas, indică un sens care transcende pe sine. Acest sens transcendent este necesitatea originalității și unicității specifice cosmosului.
‘creație’
trebuie definit prin.
Pentru a afirma că nu există perfecțiune în natură, trebuie mai întâi să se definească ce înseamnă perfecțiune.
Ne vom baza pe judecata estetică și pe înțelegerea artei, sau pe percepțiile senzoriale bazate pe ordinea socială sau pe științele experimentale?
Ce este perfect?
Vom folosi expresia „perfect” pentru a descrie lucruri care satisfac percepția noastră mentală, sau vom căuta să găsim un loc pentru ea în jocurile imaginației noastre?
Potrivit nouă, este perfect.
„viață”
este sine. Fiindcă viața este o creație a cărei perfecțiune nu se poate concepe. Viața există în univers, iar noi existăm ca parte a acestei vieți.
Existenta vietii
„Supraviețuiesc cei care se adaptează naturii”
nu se explică prin tautologia din argument.
Cine sunt cei care au supraviețuit?
Ce-i aceia care se adaptează naturii? Cei care supraviețuiesc!
Aceste afirmații nu explică nimic, cu atât mai puțin viața. Aplicând această tautologie la viața noastră socială, am explica arta prin cei care se adaptează pânzei, știința prin cei care se adaptează experimentului, iar cunoașterea prin cei care se adaptează cunoașterii; literatura prin cei care se adaptează cuvântului, sau justiția prin cei care se adaptează regulilor.
Însă, la fel cum operele măre pot fi considerate mărețe tocmai pentru că au depășit ordinarul, fenomenele experimentale sunt studiate prin prisma celor care au depășit cadrul experimental. Tipologia literaturii și a justiției se manifestă în transcendenta lor.
Iată că viața ocupă o poziție care depășește biologia, iar mintea noastră deja ne-o arată.
Renunțând la perspectiva universală și holistă, concentrându-ne doar pe pătratele unei imagini, vom ajunge la lipsa de sens. Iluzia bazată pe percepția obiectivității ne conduce la ideea unui zeu pentru fiecare etapă a existenței.
Însă, abia când ne dăm seama că totul este un întreg complex interconectat, putem să vedem transcendenta pe care o manifestă existența și viața. Acest lucru…
la existența inefabilă a unui Creator, care transcende propria lor perfecțiune
ne conduce.
Răspuns 2:
Considerăm util să împărtăşim câteva adevăruri, pe baza principiilor, sub formă de note scurte.
a)
Niciuna dintre afirmațiile din acest articol nu se bazează pe dovezi științifice concrete. Totul este inventat de autor în imaginația sa.
„ateism”
este compus din posibilități pe care le consideră că contribuie la gândirea sa.
Însă, ca o ipoteză să aibă valoare științifică, ea trebuie să fie susținută de dovei solide.
„O probabilitate care nu se bazează pe niciună dovadă nu are valoare științifică.”
Această regulă este o realitate recunoscută universal.
Putem repeta exemplul pe care l-am dat de mai multe ori pe site-ul nostru.
De exemplu:
Este un fapt că Marea Marmara este, în prezent, o mare compusă doar din apă. Împotriva acestui fapt…
„mâine dimineață, acest ocean se va transforma într-un lac sărat sau un bazin de zahăr”
Nu puteți pune în discuție această posibilitate. Deoarece nu există niciun indiciu sau semnal care să o sugereze.
b)
Crearea universului conform unei legi a evoluției nu este un rezultat al hazardului, ci dimpotrivă, cea mai mare dovadă a existenței unui Creator. Întrucât ceva se îmbunătățește și se perfecționează continuu, acest lucru arată că maestru care l-a creat a fost perfecționist și a urmărit un scop și un scop bine definit. Întrucât evoluția ființelor în armonie este posibilă doar prin operația unei înțelepciuni evidente, a unei cunoștințe infinite și a unei puteri imense. Hazardul orb nu poate fi implicat în acest proces.
c)
Dacă intră într-o cameră și vede pe o masă pregătite – să zicem – 10 linguri, 10 furculițe, 10 farfurii, crede cu certitudine că 10 persoane vor veni să mănânce acolo. Căci, nu se pot atribui atâtea coincidențe purului hazard.
La fel, de exemplu, este imposibil ca, conform calculilor de probabilitate matematică, să se atribuie la întâmplare existența a două ochi, doi urechi, doi rinichi, două mâini, doi picioare, necesare miliardelor, trilioanelor de oameni, precum și existența a cinci degete pe fiecare mână și picior, cu degetele mâinilor având dimensiuni diferite.
d)
Cei care cred că o afirmație transmisă de o persoană străină este neapărat adevărată sunt victime ale unei ignoranțe teribile.
Întrucât este o ignoranță și un fanatism extrem de ridicol să preferi opiniile necredincioșilor, care vorbesc fără dovei, bazându-se pe speculații, în numele ateismului, opiniilor savanților islamiști.
După cum se știe, judecățile și opiniile a unu-doi experți într-o știință sau o artă, cu privire la acea știință sau artă, sunt mai valoroase decât cele ale a mii de oameni care nu sunt specializați în domeniu.
– chiar și dacă sunt savanți și experți în alte domenii –
își anulează/își retrage opiniile contrare.
De asemenea, cei care afirmă sunt întotdeauna în avantaj față de cei care neagă, în orice dispută. Întrucât, pentru a demonstra existența a ceva, este suficient să se prezinte anumite dovezi sau indicii care să o ateste, pentru a câștiga procesul. Însă, pentru a demonstra inexistența a ceva, ar fi necesar să se cerceteze întregul univers.
Într-adevăr,
„A văzut luna noua a Ramadanului”
Testimonialitatea a doi martori care au văzut cu ochii lor este mai credibilă decât declarațiile a mii de oameni care nu l-au văzut.
Din nou
„Există o grădină în lume unde cresc cocosuri care seamănă cu conserve de lapte.”
în acest proces, doi martori care dovedesc sunt mai importanți decât o mie de martori care neagă, și ei câștiesc procesul. Căci cel care dovedește, arătând doar un cocos de India sau locul unde se află, câșteste cu ușurință procesul. Cel care neagă, însă, nu poate să-și dovedească cauza decât arătând că a căutat și a căutat pe tot pământul și că nu s-a găsit nicăieri…
Așa sunt și principiile credinței. Cel care arată măcar un semn de credință este cel care câștiga. Iar cei care neagă, nu pot vorbi despre acest lucru decât după ce au căutat și cercetat întregul univers, de la veacuri de veacuri.
„Tocmai pe baza acestei adevăruri absolute, este necesar să nu se arunce nici cea mai mică îndoială sau bănuială împotriva singurului informator credibil în chestiuni de credință, contrar opiniilor opuse ale mii de filosofi,
124.000 de dovei
în privința elementelor fundamentale ale credinței, asupra cărora sunt de acord specialiștii și informatorii fideli, precum și cei care au dovedit și cercetat cu măiestrie adevărul și care sunt experți în materie;
Întrebați-vă câtă prostie și nebunie este să vă lăsați influențați de negațiile câtorva filosofi care au pierdut rațiunea, sunt lipsiți de inimă, s-au îndepărtat de spiritualitate și s-au orbăit.
(vezi Nursi, Asa-yı Musa, p. 31)
e)
Evoluția și mutația sunt concepte care pot fi discutate doar după crearea ființelor. Întrucât unde nu există ființe, nu se poate vorbi nici de mutație, nici de evoluție. Prin urmare, a evalua existența universului pe baza unor concepte de acest gen, mai ales prezentându-le ca dovezi ale întâmplăci, este, de fapt, o ocupație absurdă.
f) Concluzie:
Ceia ce nu acceptă eternitatea unui singur Creator cu cunoștință, putere și înțelepciune infinite, sunt obligați să accepte eternitatea miliardelor de elemente ignorante, incapabile, orbite, inerte. Întrucât nu există ceva ca pura întâmplare. Este imposibil ca ceva ce nu există să creeze ceva ce există.
Ceea ce ei numesc natură/ființă naturală nu este altceva decât o lege. Fiecare lege are un legiuitor. Bineînțeles, este logic ca ființa naturală, natura și cauzele să aibă un creator.
Mai mult, bazându-se pe mii de miracole ale profeților care demonstrează veracitatea acestei cauze, milioane de…
Sfânt
bazat pe descoperirile-miracole ale acestora, milioane de
asfiya
Bazându-se pe cunoștință și rațiune sănătoasă, au demonstrat că această cauză este dreaptă și adevărată.
Invers, nu există niciun argument științific sau rațional care să confirme ateismul. Tot ce se spune nu este decât o speculație bazată pe fanatismul ateist.
f)
Încheiem cu următorul statement: Ateistii
„ateism”
Această concepție se află într-o stare de fanatism care duce la un nivel de intoleranță. Odată ce o prejudicare s-a format în mintea cuiva, ca un nod gordian, este destul de dificil de eliminat.
Oamenii de acest fel, în timp ce ignoră zeci de dovei pozitive care arată existența Tevhidului (unicitatea lui Allah), consideră ca o dovadă importantă cea mai mică negativitate sau cel mai mic semn de îndoială pe care o văd.
Versetul pe care urmează să-l traducem arată în detaliu starea lor psihologică patologică:
„Dacă am fi coborât din ceruri o carte scrisă pe hârtie, pe care ei să o țină în mâinile lor, tot ar fi rămas în incrâșterea lor de necredință, și tot ar fi spus:
„Acest lucru nu este altceva decât o vrăjitorie evidentă!”
își spuneau.”
(Enam, 6/7)
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
