– Știm ce este existența. Dar non-existența, există cu adevărat? Poate exista o astfel de entitate?
– Deci, exista un loc unde nu era nici fir, nici atom, unde nu exista nimic?
– Cum a luat forma această teorie a tuturor lucrurilor, numită teoria corzilor?
– Dacă ar exista cu adevărat ceva ce se numește nimica, cum s-a format șirul de caractere?
Dragul meu frate,
Fără a atribui lui Dumnezeu formarea și administrarea ființelor din univers, este imposibil să înțelegem existența și esența lor. Cu alte cuvinte, este imposibil să explicăm existența și esența universului fără a lua în considerare rolul lui Dumnezeu.
Filozofia pozitivistă contemporană încearcă să explice existența lucrurilor prin cauze și coincidențe, eliminând-o pe Dumnezeu. Aceasta este imposibilă, întrucât cauzele sunt, de asemenea, create.
Dacă există o operă, cu siguranță va exista și un meșter. Prin a nega sau a ignora meșterul unei clădiri, dispare meșterul? Este logic și rațional să atribuim construcția și măiestria acelei clădiri cimentului, fierului și cărămizilor care o compun?
Iată ce face filosofia pozitivistă. Ea consideră că operele din cadrul universului sunt creația unui maestru, adică susține că atomii și particulele subatomice au format universul.
Lucrurile create necesită un Creator viu, cu cunoștință infinită, voință imensă și putere nelimitată.
În ceea ce ei consideră sau invocă drept cauză;
– Există viață? Nu.
– Există voință? Nu.
– Există putere? Nu.
– Există știință? Nu.
Prin urmare, stăpânul universului este Allah, care poseda toate aceste calități și multe altele.
Atunci când universul este privit ca o creație a lui Dumnezeu, se pot oferi explicații logice pentru apariția tuturor ființelor.
Să presupunem că aveți la dispoziție o balanță de precizie cu două tăciuni, capabilă să măsoare greutatea atomică. Această balanță ar trebui să poată cântări și greutăți mult mai mari. Dacă puneți un atom de oxigen pe un tăciune și un alt atom de oxigen pe celălalt, balanța este în echilibru. Dacă adăugați un alt atom de oxigen pe unul dintre tăciuni, echilibrul se va înclina spre acel tăciune, un tăciune coborând, iar celălalt ridicându-se. Dacă puneți un soare pe un tăciune și alt soare pe celălalt, balanța va fi tot în echilibru. Un atom de oxigen suplimentar adăugat pe un tăciune va înclina balanța, ridicând un tăciune și coborând celălalt. Deci, chiar și când balanța este în echilibru, un singur atom îi dezechilibrează. Mărimea a ceea ce se cântărește nu contează. În primul caz se cântărește un atom, în al doilea caz, un soare. Dar în ambele cazuri, un atom suplimentar este capabil să dezechilibreze balanța.
Această balanță reprezintă, pe de o parte, lumea neființei, iar pe de altă parte, lumea ființei. Atunci când Dumnezeu hotărăște să creeze ceva, voința Sa se manifestă în lumea ființei, iar ființa trece din lumea neființei în lumea ființei. Importanța și cantitatea ființei care urmează să fie creată nu contează. Fie că este vorba despre un atom de oxigen sau despre o stea, ființa care urmează să fie creată se manifestă din lumea neființei în lumea ființei cu aceeași voință.
Așa cum un comandant, cu ordinul de a merge, pune în mișcare un soldat, tot cu același ordin pune în mișcare un milion de soldați, tot așa și Allah manifestă voința Sa în univers prin ordin; fie că este vorba de un atom, fie că este vorba de universul infinit, totul este adus la existență prin același ordin.
Dumnezeu a stabilit o serie de legi și principii în crearea ființelor, legând apariția lor de anumite cauze.
Cea mai înaltă cunoaștere este cea care cercetează cum și din ce cauze a fost creată fiecare ființă. Este imposibil ca toți să cunoască aceste cauze, întrucât cunoașterea lui Dumnezeu este infinită, la fel ca manifestarea numelor Sale în ființele create.
Astfel, în timp ce astăzi se încearcă să se explice formarea primelor entități din univers cu teoria atomică și a corziilor, mâine, probabil, această structură va fi explicată cu teoria frângiei, a pătunilor sau a benzilor. De fapt, punctul de vedere atomist este pe agenda de mai mult timp, încă din Antichitate, adică cu aproximativ o mie de ani î.Hr. și cu trei mii de ani în urmă. Potrivit punctului de vedere atomist, nu există o intervenție conștientă sau un creator în univers. Totul se întâmplă prin coincidențe, în relația cauză-efect.
Cercetătorii științifici vor continua să studieze cauzele și consecințele relațiilor dintre ființe și scopul creației lor, până la sfârșitul lumii.
Unii savanți, privind universul cu ochi de neghiz, vor exclude existența lui Dumnezeu, în timp ce alții vor considera acest univers ca o creație a lui Dumnezeu, interpretând cunoștințele științifice în conformitate cu acest punct de vedere.
Așa a fost de la crearea primului om și așa va continua până la sfârșitul lumii. Prin urmare, este absurd ca cei care nu au cercetat acest subiect să vorbească despre el.
Ceea ce Coranul ne transmite este că totul, de la atomi la galaxii, este opera lui Dumnezeu, că universul a fost pus la dispoziția omului, că omului i-au fost impuse anumite responsabilități, și că, în funcție de îndeplinirea sau neîndeplinirea acestor responsabilități, el va fi pedepsit sau recompensat în viața de apoi.
Prin urmare, noi ar trebui să lăsăm adevăratele subtilități ale acestor lucruri în mâinile științificilor și să ne concentrăm pe adevărata noastră sarcină pe care Dumnezeu ne-a impus-o. Altfel, cei care se lasă conduși de gândurile adepților filosofiei ateiste și pozitiviste pe aceste căi sinuoase, se pot îneca în mlaştinile văilor neghiricii și să plece în lumea de apoi ca inamici ai lui Dumnezeu.
Nici teoria sforii, nici cea a benzii, nici cea a frânghiei, nici cea a pătura nu pot salva pe cineva care pleacă în lumea de dincolo în acest fel.
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
