Potrivit teologiei shiite, sunniții nu cred în imami. Nu îi recunosc ca imami. Din acest motiv, se spune că rugăciunile și posturile lor sunt invalide. Puteți explica acest punct de vedere?
Dragul meu frate,
Astăzi, din cauza multor diferențe în credințe și moduri de viață, ei sunt considerați o sectă separată de Ahl-i Sunnet.
Șiiții;
Gâliye, Zeydiye și İmamiye
și deși sunt clasificate în mai multe categorii, în zilele noastre
Şi’i
când se spune, în general
Imamismul
se înțelege.
Aceștia consideră că, după trecerea Profetului (pace fie cu el) în lumea de dincolo, Ali (r.a.) și, pe rând, cei doi fii ai săi și nepoții săi sunt imami (califi) legitimi prin porunca lui Dumnezeu, numirea și testamentul Profetului, considerând astfel credința în cei doisprezece imami ca un pilon al credinței.
Iată această facțiune,
pentru că recunosc doar pe cei doisprezece imami ca imami
„Ișna Așeriyye (cei doisprezece)”,
pentru că ei consideră credulitatea în imami ca una din condițiile esențiale ale credinței
„Imaamismul”
se spune. Atât în credință, cât și în cultul religios și în relațiile sociale.
Imam Ja’far al-Sadiq
pentru că se bazează pe opiniile lui/ei
„Caferiyye”
se numește.
Secța Imami, care a fost instrumentalizată de multe personalități, în frunte cu Shah Ismail, pentru a servi scopurilor politice, a îmbrățișat, cu trecerea timpului, secte eretice precum Mu’tezile și Mushabbihah, din punct de vedere teologic. Imami, în esență, s-a stabilit ca sectă și sistem de credință după credința în ascunderea lui Muhammad al-Mahdi, considerat al doispreze-lea imam. După acest moment, doctrina Imami s-a clarificat complet, iar principiile privind imami ulteriori și situația care urma să fie urmată au fost definite.
Șiiții consideră că imamatul, adică califatul, nu este o chestiune „minoră”, care ar putea fi lăsată la discreția și alegerea musulmanilor, aşa cum acceptă Ahl-i Sunnet. Potrivit lor, imamatul este un pilon fundamental al religiei, un element esențial al credinței. Prin urmare, la fel cum șiiții cred în Dumnezeu, în profeți și în Ziua Judecății, ei trebuie să creadă și în existența imamului.
Potrivit acestei credințe, imamii sunt, la fel ca profeții, imaculati; nu comit nici păcate mici, nici păcate mari, nu comit niciun act de opresiune; cel care nu îi recunoaște cade în necredință. Ba chiar,
„Poruncile lor sunt poruncile lui Allah, iar interdicțiile lor sunt interdicțiile Lui. Ascultarea lor este ascultare lui Allah, iar dezobedierea lor este dezobidiență lui Allah.”
Șiiții recunosc doisprezece imami ca imami absoluți.
Ultimul imam, adică
„Mehdi-i Muntazır, Mehdi-ul Așteptat”
După dispariția lui, „mujtahizii” care îndeplinesc funcțiile sale până la întoarcerea sa sunt, de asemenea, considerați ca reprezentanți care au toate prerogativele imamatului.
Iran, care recunoaște oficial imamiismul ca ramura a islamului, atribuie funcția de imam, care conferă autoritate religioasă,
„Ayetullahi’l-Uzmâ”
a acordat. Prin urmare, este necesar să se manifeste o ascultare absolută față de acest „imam”. A se opune lui este ca a se opune lui Dumnezeu și Profetului.
„Religia oficială a Iranului este Islamul, iar mezheb-ul (scupla) oficial este Ja’fari Isna Ashari. Și acest articol nu va fi niciodată modificat.”
Creștinismul este recunoscut ca o religie minoritară în Iran, unde Constituția, în forma sa actuală, stipulează că credința în „cei doisprezece imami” este un principiu fundamental.1
Ceea ceșii considera drept imamat, nu face parte, conform Ahl-i Sunnet, din principiile religiei. Imamul, adică califul, vine la putere prin consultarea și alegerea musulmanilor. Orice persoană care posedă anumite calități în materie de religie și afaceri lumești, poate prelua conducerea musulmanilor. Nu poate fi în niciun caz imaculat și lipsit de păcate.
Privind la punctul de vedere al Ahl-i Sunnet asupra celor Doisprezece Imami:
Cele unsprezece imami, descendenți din linia binecuvântată a Profetului (pace fie cu el), cu excepția lui Ali, sunt mari sfinți și căpitani spirituali, având virtuți, pietate și grade spirituale înalte. Bediuzzaman,
„Cărturarii comunității mele sunt ca profeții lui Israel.”
când enumeră persoanele care au fost privilegiate să cunoască secretul hadith-ului, el menționează toți cei doisprezece imami, spunând:
„Prin rugăciuni de binecuvântare, să fie binecuvântați Al-i Ibrahim (pace fie cu el) și Al-i Muhammad (pace fie cu el), în special marii sfinți (ra), Ali (ra), Hasan (ra), Husain (ra), cei doisprezece imami ai Ahl-i Beyt, Gavs-i Azam (ks), Ahmed-i Rufai (ks), Ahmed-i Bedevi (ks), Ibrahim-i Dessuki (ks), Abu’l-Hasan-i Şazeli (ks) și alți imami și actap…”2
Într-o altă declarație,
„Ahl-i hakikat, în primul rând, sunt Imami-i Erbaa [cei patru imami ai mezhebelor] și Ahl-i Beyt, Imami-i Isna Aşer [cei doisprezece imami] ai Ahl-i Sunnet”3
prin care recunosc poziția spirituală a celor Doisprezece Imami. De altfel, cu excepția lui Ali și a califatsului de șase luni al lui Hasan, ceilalți imami nu au fost califi. Iată în ce constă opinia principală a Ahl-i Sunnet cu privire la cei Doisprezece Imami.
Cei Doisprezece Imami sunt:
Al-Husayn, Al-Hasan, Ali ibn Husayn, Muhammad al-Baqir, Ja’far al-Sadiq, Musa al-Kazim, Ali al-Ridha, Muhammad al-Taqi, Ali al-Naki, Hasan al-Askari şi Muhammad al-Mahdi (fie ca Allah să fie mulţumit de ei).
Note de subsol:
1. Şcolile de gândire islamică în epoca noastră, p. 118-139; Muvazzah îlm-i Kelam, p. 24-25.
2. Şualar, p. 527.
3. Lista de ordine a Emirdağ, I/201.
(vezi Mehmed PAKSU, Întrebări pe care le aduce epoca)
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
