Dragul meu frate,
Termenii sunt de obicei explicați împreună. Din acest motiv, considerăm că este indicat să-i explicăm pe amândoi împreună.
înseamnă dispariție, pierdere, lipsa de ființă. Este starea în care omul trece dincolo de sine și de tot ce este creat, devenind absorbit în oceanul ființei unice. (2)
Este dispariția tuturor defectelor din ființa umană și rămânerea tuturor calităților. Este dispariția propriei ființe a omului și rămânerea în ceea ce Dumnezeu cere de la el. Este trecerea omului peste propriile stări și rămânerea cu Dumnezeu, Cel care transformă stările. (Sülemi, Principiile fundamentale ale Sufismului, p. 33.)
Disparitia fiului de plăcerile şi dorinţele lui nefse şi animale, pierderea caracterului său distinct prin dispariţia de sine, şi dispariţia sa de lucrurile materiale, întrucât este mereu preocupat cu fiinţa în care îşi anihilează sinele, înseamnă dispariţia fiului. Bekâ, care urmează fenâ, înseamnă ca fiul să fie dispărut de lucrurile care aparţin nefsului şi să fie veșnic cu lucrurile care aparţin lui Hak, adică să fie dispărut de sine şi veșnic cu Hak. (2)
Se referă la persoana care a atins stadiul de fenâ fillâh. Termenul „a deveni” înseamnă „a dizolva voința umană în voința Creatorului”.
Este vorba despre a renunța la răslețurile, caracteristicile și trăsăturile naturale rele prin împlinirea acțiunilor, depunerea efortului și a muncii, opunerea rezistenței la ego-ului și forțarea acestuia să efectueze acțiuni pe care nu le dorește.
A se supune voinței lui Dumnezeu, a nu mai avea niciun intermediar între tine și El, a te detașa de tot ce este lumești și a te concentra exclusiv pe El, înseamnă a renunța la plăcerea pe care o găsești în rugăciune și în ascultare.
Când, la nivelul vecd-ului, martorul (lumina) lui Hak prevalează, a deveni conștient de contemplarea lui Allah înseamnă a deveni efemere. Atunci tu eşti efemer-etern. Existența ta fizică (imaginea) rămâne, dar numele tău (individualitatea) dispare, tu existi acum prin altul. (3)
Anihilarea (fenâ) este dispariția imperfecțiunilor călătorului, iar perpetuarea (bekâ) este manifestarea perfecțiunii călătorului. (Iz, op. cit., p. 188.)
(Nahl, 16/96).
(Al-Rahman, 55/26, 27).
Anihilarea, nimicirea și trecerea sunt caracteristici ale ființei trecătoare. Permanența și eternitatea sunt caracteristici ale ființei imutabile. Anihilarea reprezintă dispariția calităților rele, iar perpetuarea, menținerea calităților bune. Cel care renunță la faptele rele, a anihilat dorințele lumești și egoiste, iar sinceritatea și buna intenție au rămas. Cel care rupte legătura sufletească cu lumea, a anihilat pasiunea lumească. Odată anihilate pasiunea lumească și relele intenții, rămân fütüvvetul (virtutea) și dreptatea.
Pierderea de către om a conștiinței de a fi agentul acțiunii, înseamnă că Allah, în loc de „servul”, devine agentul acțiunii. Putem exprima acest lucru și spunând că omul nu mai vede faptele sale; în acest stadiu, Allah ia locul omului; Allah vede, aude și acționează. Astfel se împlinesc hadisurile qudsi (Buhari, Rikak, 38). Omul devine atât de absorbit de Allah încât, în cele din urmă, pierde conștiința de sine. Allah ia locul acelei conștiințe. Dacă acest stadiu se atinge prin zikir (meditație), se numește zikir; dacă se atinge prin dragoste, se numește muhabbet. Este cel mai înalt grad al fenâ (extaz). Acest fenâ este starea de a fi fânî (fânu), de a fi absorbit în ființa lui Allah. Această stare se numește hal (stare). Omul în starea de fenâ, deși se eliberează de anumite atribute umane, nu se eliberează complet de atributul uman. O astfel de afirmație ar fi greșită și ar constitui blasfemie.
A recunoaște că cineva nu există, că nu are existență, înseamnă a considera că singura existență adevărată este Dumnezeu.
Este vorba despre detașarea omului de calitățile pământești.
Omul este lipsit de conștiință în faptele și acțiunile sale. Din acest motiv, în cărțile de sufism, cuvântul „fenâ” este utilizat în tandem cu cuvântul „fagr” și are același sens.
În sufletul tariqatului, așezarea dragostei de frățenie și afrăție în inimă, punerea dorințelor și dorințelor lor înaintea propriilor dorințe și dorințe, este să te contopesti cu ei în dragoste.
Anihilarea voinței și dorințelor personale ale călugarului în voința și dorința maestrului său constă în înlocuirea propriei voințe și dorințe cu voința și dorința maestrului.
După ce călătorul spiritual (sâlik) a experimentat fenâ (extaz) în cadrul mentorului său (şeyh), el se topește în dragoste și afecțiune în persoana Profetului Muhammad (pace fie cu el), găsind fenâ în personalitatea acestuia. El adoptă și se decorează cu calitățile și moralitatea Profetului Muhammad (pace fie cu el).
Este vorba despre faptul că călătorul spiritual se dezmetă de propriile sale calități și caracteristici și se îmbracă cu calitățile lui Dumnezeu. (4)
Cu privire la acest subiect, Hucvirî afirmă: Să se știe că, în limbajul științific (între savanții exoterici), acest termen are un sens, iar în limbajul mistico-religios (între sufii) are alt sens. Savantii exoterici nu au fost niciodată atât de surprinși de un alt termen, pe cât sunt de acest termen.
Potrivit dicționarului și limbajului științific, cuvântul „bekā” (perpetuare) are trei semnificații: lucrul care are atât începutul, cât și sfârșitul în fenā (perisibilitate); ca lumea aceasta. Lucruri care inițial nu existau cu siguranță, dar care ulterior au existat și nu vor fi niciodată perisibile. Ca lumea de apoi, rai, iad și cei care se află acolo. Lucrul a cărui existență nu a încetat niciodată și nu va înceta niciodată. Astfel este perpetuarea lui Hak, Cel Prea Înalt, și a Atributelor Sale. Cunoașterea fenā este cunoașterea că lumea este perisibilă, iar cunoașterea bekā este cunoașterea că lumea de apoi este perpetuă. Întrucât Hak Teâlâ (A’la, 87/17) a spus:
Îndată ce ignoranța dispare, existența cunoașterii devine necesară; odată ce lipsa de cunoaștere se stinge, cunoașterea apare neapărat. Îndată ce starea de rebeliune dispare, starea de ascultare devine veșnică. Când cunoașterea și ascultarea se manifestă în slujitorul lui Dumnezeu, atunci, prin existența amintirii lui Dumnezeu, neglijența dispare. Adică, slujitorul lui Dumnezeu devine posesorul cunoașterii la Dumnezeu, și dacă această cunoaștere este veșnică și perpetuă, atunci ignoranța dispare prin ea. Când neglijența dispare, el devine veșnic prin amintirea lui Dumnezeu. Aceasta este starea de existență a calităților bune și de dispariție a calităților rele. Abu Said Harrar (ra) este proprietarul acestui punct de vedere; el este cel care a vorbit despre starea de dispariție și existență (Fenâ ve bekâ) în primul rând. (5)
„Fenâ” este un termen sufitic care desemnează stadiul în care omul, prin renunțarea la propriile acțiuni și comportamente, devine „fânî” (dispare) și ajunge la starea de adevăratul rob al lui Dumnezeu. (Mustafa Kara, „Fenâ”, DİA., XII, 333) „Bekâ” este un termen sufitic care desemnează stadiul în care călătorul spiritual, purificat de răslețuri și caracteristici negative, dobândește virtuți și caracteristici pozitive, devenind „fânî” (dispare) de sine însuși și se unește cu Dumnezeu. („Bekâ”, DİA., V, 359)
Este un termen sufist care înseamnă dispariția în Dumnezeu. Dispariția înseamnă încetarea existenței. Înseamnă a fi dotat cu toate atributele lui Dumnezeu, cu excepția esenței sale. Pe măsură ce omul renunță la atributele și acțiunile ființelor umane, el devine dotat cu atributele lui Dumnezeu, adică cu atributele lui Dumnezeu precum vederea, auzirea etc. Când omul se întoarce spre Dumnezeu și se supune Lui, el începe să privească lucrurile cu privirea lui Dumnezeu, așa cum se menționează în hadisul-i-șerif.
înseamnă renunțarea la defectele caracteriale și dobândirea calităților și caracteristicilor bune (Tehanevi, Keşşâfu Istılâhâti’l-Funûn, Istanbul 1984, I, 1157).
Potrivit lui Abu Sa’id al-Harraz, „împlinirea rolului de rob este ca robul să fie efemere în privirea slujirii, dar să fie veșnic și existent în prezența lui Allah.”
Este posibil să se considere că fenâ (anihilarea) este strâns legată de mahv (distrugere), iar bekâ (perpetuare) de isbat (demonstrare). Aceste concepte sunt menționate în Coran:
(Al-Rahman, 55/26-27).
Starea de Fenâ (extincție) se încheie cu existența stării de Bekâ (perpetuare). Aceasta se numește Fenâü’l-Fenâ.
(1) vezi Şemsettin Sâmî, Kâmûs u Türkî, Tipografia İkdâm, Ist., 1318; Offset, ediția 3, Çağrı Yayınları, Ist., 1989, p. 1005.
(2) vezi Abu Bakr Muhammad al-Kalabazi, *at-Ta’arruf li Mazhabi Ahl al-Tasawwuf*, ed. Mahmud al-Nawawi, ed. a 2-a, Maktabat al-Kulliyat al-Azhariyya, Cairo, 1400, p. 147; aceluiși autor, *Tasawwuf in the Early Period: Ta’arruf*, ed. Süleyman Uludağ, Dergah Publications, ed. a 2-a, Istanbul, 1992, pp. 182-183.
(3) vezi Süleyman Ateş, Cüneyd i Bağdâdî (ks) Hayatı, Eserleri ve Mektupları, Sönmez Neşriyat, İst., 1969, p. 154.
(4) vezi H. Kamil Yılmaz, Sufismul şi Ordinele Sufiste în Traseul lor Principal, Ensar Neşriyat, Istanbul 1994, p. 226-229.
(5) vezi Ali b. Osman el Hucvirî, Keşfü’l Mahcûb, trad. din engleză în arabă Ismail Mâzî Abu’l Ğarâim, Tah. İbrahim Düsûkî, Daru’t Turasi’l Arabî, Cairo, 1974, p. 290-293; acel. autor, Keşfü’l Mahcûb: Hakikat Bilgisi, ed. Süleyman Uludağ, Dergâh Yayınları, Istanbul, 1982, p. 363-370.
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
