Dragul meu frate,
Sigilarea inimii
, este descrisă ca starea în care un suflet devine incapabil de a accepta credința, devenind tare și întunecat prin blasfemie și rebeliune.
Profetul Muhammad (pace fie cu el) a spus:
„Cu fiecare păcat, apare o pată neagră în inimă.”
Într-un verset din Coran se spune:
„Dumnezeu nu va ierta niciodată asocierea cu El; dar va ierta pe cine va dori, în afară de aceasta (alte păcate).”
(An-Nisa, 4/48)
Din acest hadis-i şerif şi versetul kerim înțelegem că cea mai mare întunecare a inimii este asocierea, adică asocierea cu Allah. Dacă un om susţine asocierea şi intră în conflict cu credincioşii pe acest punct, întunecarea din inima lui se adânceşte şi se extinde de zi cu zi. Întreaga inimă se întunecă treptat. Apoi, devine practic imposibil ca acel om să accepte credinţa şi teohismul. După cum afirmă autorul Nur,
„Nu mai este capabil să accepte binele și dreptatea.”
Iată că versetul menționat a fost revelat cu privire la politeiști care s-au opus Profetului (pace fie cu el) și au luptat împotriva lui, și cu privire la faptul că politeismul a dominat complet inimile lor, lăsând niciun loc pentru monoteism,
„sigilarea inimii”
Astfel, cei cărora li s-a închis poarta căii drepte sunt politeiștii care au ajuns la acest punct. Nu este vorba ca poarta căii drepte să se închidă pentru fiecare persoană care comite păcate, cometea injustiții sau se implică în politeism. Altfel, cum am explica convertirea a zeci de mii de oameni care anterior adorau idoli la Islam în epoca de aur a Islamului?! Dacă inima fiecărei persoane implicată în politeism ar fi fost sigilată, niciun politeist nu ar fi putut deveni musulman. Prin urmare, cei cărora li s-a sigilată inima sunt aceia cărora li s-a devenit imposibil să se convertească la monoteism. Și ei cad în această prăpastă prin abuzul propriei voințe.
Dorim să abordăm scurt și un punct de mare importanță:
În Külliyat-ı Nur, necredința este analizată în două părți: neacceptare și acceptare a necredinței.
Refuzul de a accepta,
adică
„refuzul de a accepta adevărurile credincioase”
despre,
„Este indiferență, este a închide ochii și este o lipsă de decizie, o ignoranță.”
se spune.
Inacceptabil
în timp ce
a pleda în favoarea necredinței și a încerca să se demonstreze credulitatea ei.
este vorba despre. Acest al doilea grup luptă împotriva celor credincioși, luând parte la frontul necredinței.
Iată, închidere inimii se referă mai mult la aceste lucruri.
”
Mai mult
Spunem acest lucru, întrucât chiar și printre acești oameni, fie și puțini, se găsesc cei care găsesc căderea, cei care aleg Islamul. Îndoubtedly, pentru cei a căror necredință s-a manifestat complet, este totuna să-i avertizezi (cu privire la pedeapsa lui Allah) sau nu, ei nu vor crede. Dar avertizarea (înfricoșarea) și lipsa de avertizare (lipsa de înfricoșare) nu sunt totuna pentru tine, nu sunt „egale pentru tine”, ci „egale pentru ei”. Întrucât tu îți îndeplinești datoria, arăți și explici dovada lui Allah, răsplata este a ta, iar păcatul este al lor. Cât despre egalitatea, motivul pentru care ei nu cred: deoarece Allah, cel de înaltă măreție, a pecetluit inimile și urechile lor. Ei nu mai au capacitatea (abilitatea) de a percepe, a medita și a găsi adevărul, de a asculta și a înțelege, de a accepta binele.
Au un inimă, dar au pierdut integritatea lor din starea inițială, dobândind o a doua obișnuință care le acoperă pe cea dintâi, prin viciile lor. Această dobândire a fost tot de la Dumnezeu. Acum ei nu mai privesc la nimic altceva decât la sine, la propriile lor dorințe și pasiuni, la scopurile lor personale și egoiste. Toate activitățile și capacitățile inimilor lor, create pentru a înțelege adevărul, sunt sufocate de dorințele egoiste, acoperite cu obstinatie de la adevărurile dincolo de lumea fizică, chiar și în favoarea intereselor lor viitoare, ei…
„Nu v-am dat oare timp să vă bucurați de viață, timp în care să vă luați aminte?”
(Fâtır, 35/37)
Conform versetului, ei au completat perioada de reflecție pe care Dumnezeu le-a acordat, iar acum necredința a devenit rezultatul lor final, caracterul lor și a doua lor naștere. Ei nu reflectează nici asupra adevărului, nici asupra dovezilor sufletești, precum cele ale inimii, nici asupra miracolelor spirituale și raționale, precum Coranul, care sunt întotdeauna evidente. Ei nu ascultă, nu vor să asculte, nu le convine să știe, și chiar dacă ar ști, nu ar accepta. Pe lângă asta, au un vălul pe ochii lor…
În lumea vizibilă, ei nu pot vedea, chiar dacă ar vrea, dovezi concrete, vizibile cu ochiul liber, cum ar fi forma lumii, formarea mineralelor, starea plantelor și animalelor, anatomia, etc., pentru că ochii lor sunt acoperiți. Sunt acoperiți de neglijență, pasiuni, răutăți, egoism. De exemplu, privesc cerul în fiecare zi, văd peisajul care le place, dar nu văd și nu înțeleg cum și cu ce se percepe, cu o mică lumină care cade pe pupila ochiului, peisajul exterior, atât de îndepărtat și vast, dincolo de ei. Când au foame, se grăbesc spre pâine, dar nu văd și nu înțeleg cum percep pâinea de afară și cum reușesc să o atingă și să se adapteze la ea… Astfel, ei sunt lipsiți de cele trei cauze ale cunoașterii: ințelegerea cu inima și mintea, simțurile sănătoase, auzirea vești, care sunt necesare pentru a înțelege adevărul.
– Cum se sigilează o inimă?
Se știe că sigilarea se face pe lucruri precum plicuri, recipiente, acoperiri și uși. Inima oamenilor este ca un plic sau un recipient al cunoștințelor și științelor. Toate cunoștințele noastre sunt ascunse acolo. Urechea este ca o ușă, prin care intră lucrurile auzite. Mai ales vești despre viitor, trecut și prezent, concepte din cărți, se cunosc prin auz. Prin urmare, sigilarea inimii este asemănătoare sigilării unui plic, iar sigilarea urechii, sigilării unei uși. Profetul (pace fie cu el) a spus în hadisurile sale, cu sensul următor:
„Când păcatul este săvârşit pentru prima dată, apare o pată neagră, o petă, în inimă. Dacă cel care a săvârşit păcatul se pocăiește, cere iertare și se roagă, inima strălucește din nou. Dar dacă nu se pocăiește și păcatul se repetă, petă se mărește, până ce ajunge să acopere inima ca o manta, așa cum se spune în sura Mutaffifin.”
„Nu, ci ceea ce au câştigat prin muncă s-a depus ca rugină pe inimile lor.”
(Al-Mutaffifin, 83/14)
„Rayn” din verset este tocmai asta.”
(vezi Tirmizi, Tafsir al-Surah, 83, 1; Ibn Majah, Zuhd 29)
Acest hadit arată că păcatele, pe măsură ce persistă, acoperă inimile ca o husă. Atunci, așa cum se spune în acest verset, Dumnezeu pune pecetea și aplică presiunea. Acea pată contagioasă este imprimată și gravată în inimă. Inițial, este ca o cerneala care se poate sterge, vărsata pe un hârtie lucioasă, dar apoi devine imprimata și irecuperabila. Cu alte cuvinte, devine un al doilea caracter prin obișnuință. Nu se mai sterge, nu se mai scoate, și atunci nu mai rămâne nici cale spre credință, nici mijloc de a scăpa de necredință.
Obținerea acestei sigilii și a acestei supremații provine de la om, iar crearea lor provine de la Dumnezeu.
Prin urmare, atribuirea „sigilării” (hatm) lui Allah nu este o metaforă rațională, ci o realitate, așa cum o înțeleg adepții Ahl-i Sunnet, și nu implică constrângere (jabr). Acest hadis și verset explică frumos problema obișnuinței în moralitate. Explică frumos că valoarea moralității și a religiei constă în perseverență și obișnuință. Acest punct este secretul educației. De aici vine diferența, din punct de vedere religios, între perseverența în păcat și lipsa ei. Considerarea păcatului ca permis, a haramului ca permis, este kufar (necredință), și acest lucru este legat de acest aspect. Rezultatul acestei obișnuințe, acest al doilea caracter, această predispoziție solidă, este pentru necredincioși în chestiuni de credință, la fel cum este pentru credincioși în chestiuni de acțiune.
Bunătatea se dobândește prin obișnuință. Răutatea, la fel, devine un al doilea instinct, imposibil de eradicat, prin obișnuință.
Cursul vieții înseamnă dobândirea acestui obicei. La prima creație, voința umană nu este implicată. Dar în dobândirea obiceiului, prima parte este importantă. Cu toate acestea, în consecință, creația este tot a lui Allah. Prin urmare, în aceste chestiuni, nu există forțare ca la prima creație. Totodată, omul nu are creativitate, ci doar câştig. Omul, pe de o parte, primește ce este creat, pe de altă parte, câştigă ce va fi creat; inima lui este drumul creației lui Allah și a poporului (creației). Omul nu este creator, ci reprezentant. Dacă Allah nu le-ar fi dat inimile la început, sau le-ar fi dat sigilate de la sine, atunci ar fi fost forțare. Însă versetul nu spune aşa.
Prin urmare, a încerca să se interpreteze aceste versete ca justificând violența (coercția), așa cum fac unii europeni, înseamnă a nu înțelege versetele.
Numai Allah, deși știe că acești necredincioși nu vor crede, i-a ținut totuși răspunzători de credință. Însă, cum nimic nu se opune cunoașterii lui Allah,
„Nu este oare această credință o credință de neînvins?”
Întrebarea a fost pusă. Dar aceasta trebuie înțeleasă astfel: Această propunere nu este imposibilă conform primei creații și a fost făcută pentru ea. Deși, conform celui de-al doilea caracter, este imposibilă. Dar nu a fost făcută pentru el, ci doar a fost cunoscută. Conform înțelepciunii Coranului și principiilor islamice, în cunoaștere nu există forțarea. Din acest motiv,
„nu există necesitate rațională”
Se vorbește și despre asta. Forța coercitivă (constrângerea) și necesitatea (îndeplinirea necesității) sunt operele voinței și creației.
A lui Dumnezeu
, a ști ceva de la capăt sau de la sfârșit nu înseamnă a-l face sau a-l face pe altul să-l facă.
Nici cel care cunoaște nu este obligat să acționeze, nici cel care este cunoscut nu este obligat să fie acționat. Manifestarea voinței în acțiune depinde de putere (forță), iar putere înseamnă și creație. De aceea, găsim în noi înșine multe voințe care nu au fost puse în acțiune, deși avem cunoștințe și chiar putere, dar care nu sunt legate de voință.
Toate acestea ne arată că
Căci a cunoaște, a vrea, a avea putere, a crea sunt un grup de atribute. Prin urmare, faptul că Dumnezeu a știut nu înseamnă că a forțat lucrurile. Și Dumnezeu a creat pecetea, a doua trăsătură, după voința robului și puterea de care a vorbit, iar propunerea menționată a devenit în cele din urmă imposibilă, trecătoare și variabilă. Iar acest lucru este posibil și obișnuit. Și este cu totul potrivit.
Pe scurt, destinul nu este o constrângere.
Acestea sunt,
Dumnezeu
Nu a devenit necredincios din cauza cunoașterii, ci Allah a știut și a hotarât ca ei să fie necredincioși, din cauza faptului că sunt și vor fi necredincioși.
Dacă se ia în considerare semnificația destinului celor care nu se abat de la calea dreaptă, acest lucru devine destul de clar. Ei nu vor găsi mântuire, ci vor suferi un chin teribil. Întrucât în ei lipsesc credința și convingerea neclintită în viața de apoi, cum s-a descris mai sus. Atunci când se vorbește de Allah, de cartea lui Allah, de profet, de viața de apoi, acele inimi sigilate se zbate, acele urechi sigilate răsună, acele ochi acoperite se mișcă, se agita. Și după moarte vor suferi chinul iadului.
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
