Dragul meu frate,
”
Nu voi ați ucis pe dușmanii voștri în luptă, ci Dumnezeu i-a ucis. (O, Mesia!) Când ai aruncat, nu tu ai aruncat, ci Dumnezeu a aruncat. Și a făcut acest lucru ca să-i supună pe credincioși unei mari încercări. Într-adevăr, Dumnezeu aude și știe cu adevărat.
(Al-Anfal, 8/17)
Nu voi i-ați ucis voi, ci Allah i-a ucis pe acei politeiști care au fost uciși și au căzut la pământ, a căror bunuri și prada de război sunt acum ale voastre. Nu prin forța voastră și puterea voastră i-ați ucis, ci Allah i-a ucis, prin porunca Sa, prin ajutorul și victoria Sa, prin trimiterea voastră împotriva lor și prin aruncarea fricii în inimile lor.
Se spune că,
Când armata Quraysh a plecat din Akankal, Profetul (pace fie cu el) a spus:
„Iată că Quraysh a venit cu mândrie şi aroganţă, Doamne, aceştia Îl neagă pe Mesia Ta. Îţi cer promisiunea pe care mi-ai făcut-o, Doamne!” a rugat el. Tocmai în acel moment a venit Arhanghelul Gabriel, „Ia o mână de pământ şi arunc-o spre ei.”
a spus. Imediat ce cele două părți au intrat în luptă, Profetul (pace fie cu el) a luat o mână de pietriș și le-a aruncat înspre fețe,
„Să le fie rușine!”
a poruncit. După aceea, nu a rămas niciun politeist în rândurile inamicilor care să nu fie ocupat cu privirea. După aceea, au fost zdrobiți, iar credincioșii i-au călcat în picioare; ucideau pe de o parte, iar pe de altă parte luau prizonieri. Apoi, când războiul s-a încheiat, din rândul musulmanilor…
„I-am tăiat capul, i-am lovit, i-am luat prizonier.”
Au fost și cei care au vorbit mult și au lăudat faptele lor.
Acest verset a fost revelat în legătură cu acest eveniment. Adică, voi vă mândriți și vă lăudați, dar știți bine că nu i-ați învins doar cu forța voastră, ci Allah i-a ucis. Și când ai aruncat, Muhammad, nu tu ai aruncat! Când ai efectuat o aruncare, un gest de aruncare, acel gest care a lovit și a afectat inamicii, care le-a intrat în ochi, nu tu ai aruncat, aspectul exterior al aruncării a fost al tău, dar rezultatele și efectele nu au fost ale tale, ci ale lui Allah. Întrucât ție…
„Cal!..”
El este cel care a dat porunca, El este cel care a condus săgeata aruncată spre țintă, El este cel care a zdrobit inamicul și v-a pus pe el, El este cel care v-a adus victoria. Dacă nu se ține cont de partea interioară a celui care aruncă și a săgeții aruncate, tot onorul și gloria ar trebui să aparțină săgeții care loveste inamicul în gât, a săgeții care pătrunde în venă sau a pietricei care îi cade în ochi; în acest caz, vouă nu v-ar reveni nici măcar o fracțiune de onor. Dar onoarea nu este nici a săgeții în teaca, nici a pietricei în loc. Situația săgeții, a arcului și a pietricei față de veterani este la fel ca situația veteranilor față de Dumnezeu, dar chiar mai jos. Căci ei sunt în slujba și sub comanda lui Dumnezeu. Prin urmare, veteranii trebuie să știe că, în realitate, ei nu au niciun drept, iar mândria și vanitatea lor sunt lipsite de sens.
Dumnezeu este cel care a creat și a făcut toate acestea.
Pleșuind de la acest punct,
unitatea ființei
Nu este necesar să se folosească acest punct de vedere ca dovadă, nici nu este corect să se cadă în o astfel de iluzie. Nu se referă la unitatea ființei sau la unificarea ființelor, ci la demonstrarea puterii și forței lui Allah, factorul real, care stă dincolo și deasupra influențelor aparentelor, a creaturii acțiunilor, a influenței ascunse și reale. De fapt, nu există doar cel care aruncă și cel care este aruncat, cel care învinge și cel care moare, ci mai presus de toate acestea, valabilitatea poruncii și voinței celui care deține putere absolută. De fapt, niciunul dintre acestea, nici singur, nici toți împreună, nu este Allah. Dar există un Allah care are singura putere de influență asupra existenței lor tuturor, care domnește peste ei toți, a cărui sentință stă la baza tuturor cauzelor și factorilor, influențelor ascunse și evidente și a rezultatelor lor.
Și Allah a făcut toate acestea ca să le dea credincioșilor o experiență frumoasă, să le acorde binecuvântarea victoriei și a ajutorului. Într-adevăr, Allah este Ascultătorul, Cunoscătorul. El aude rugăciunile, strigătul, vocile ascunse și cele deschise, cuvintele voastre. El cunoaște cu adevărat intențiile, scopurile, gândurile și preocupările voastre, starea și mersul vostru.
„Iată, aceasta este o avertizare, un avertisment. Cine dorește, să urmeze calea care duce la Domnul său. Dar voi nu puteți să doriți, decât dacă Allah vrea. Căci Allah este cel care cunoaște totul, cel care posedă înțelepciune deplină. Așa cum cunoaște totul, tot așa cunoaște pe cei care merită mila și îndrumarea.”
(Omul, 76/29-30)
„Nu puteți dori ceva, decât dacă Dumnezeu vrea.”
Acest verset
„Determinismul și predestinarea”
Deși problema a fost un câmp de luptă a opiniilor, nu există îndoială că, în timp ce robii au dreptul și autoritatea de a-și exprima voința, aceste exprimări nu sunt absolute, ci sunt înregistrate în conformitate cu voința lui Allah.
Prin urmare, responsabilitatea revine omului, iar judecata aparține lui Dumnezeu.
Prin urmare, omul nu-și poate trasa destinul după bunul său plac. Omul este responsabil în cadrul voinței lui Dumnezeu. Dumnezeu, pe de altă parte, face ce vrea, fără a fi legat de niciun principiu. Calea este cea pe care El a stabilit-o; răsplata și pedeapsa sunt deciziile Lui.
Știți că nu puteți să vă găsiți drumul spre Domnul vostru decât cu voința lui Allah. Nu uitați că nu puteți să vă doriți nimic de la voi înșivă, decât cu voința și bunavoința Domnului vostru. Iată ce spun necredincioșii:
„Atunci nici noi nu ne băgăm în treaba asta! Noi nu credem în cartea asta. Noi nu avem nevoie de harta asta. Noi nu avem încredere în busola asta. Noi nu acceptăm ca agenda să fie dictată de cartea asta. Noi nu avem nevoie de ghidarea cărții asta. Noi putem trăi și fără ea.”
Și Dumnezeu spune:
„O voi necredincioși, să știți că și necredința voastră este de la Allah, și respingerea voastră este de la Allah, și libertatea voastră de a vă rebela este de la Allah, nu uitați asta…”
Dacă în lumea aceasta Dumnezeu nu ar fi dat voința, nu ar fi permis alegerea, nu ar fi spus „Iată, vă dau dreptul să alegeți ce vreți”, nimeni nu ar fi avut dreptul să aleagă ce vrea. Știți, voi, oameni, că dreptul vostru de a alege acum necredința, rebeliunea, depinde de permisiunea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeul vostru v-ar fi luat, ca pe îngerii, munți, pietre, cer, lună, stele, soare, plante, minerale, frâul voinței voastre de la naștere, adică v-ar fi creat, ca pe acele ființe, fără voință, niciunul dintre voi nu ar fi avut dreptul să aleagă ce vrea.
Această posibilitate a fost acordată doar omului. Libertatea de a se rebela, de a sfida, este acordată doar omului, conform legilor lui Dumnezeu. De aceea, ascultarea omului diferă de ascultarea altor ființe. Adică, ascultarea omului față de Dumnezeu diferă de ascultarea sclavului față de stăpânul său. Căci unde nu există rebeliune, ascultarea nu are valoare. De aceea, doar ascultarea omului este răsplătită cu rai. De fapt, toate ființele ascultă de Dumnezeu, dar ascultarea lor este o ascultare care nu permite rebeliune. Îngerii, munții, cerurile, pământul, stelele, luna, animalele, plantele, toți slujesc lui Dumnezeu, dar ascultarea lor este o ascultare forțată. Nu este o ascultare liberă, ca cea a omului.
„La El sunt ascunse comori necunoscute și cheile lumii ascunse, invizibile, pe care nimeni altul decât El nu le cunoaște. El știe tot ce este pe uscat și în mare. Nici măcar o frunză nu cade fără ca El să știe. Nu există nici măcar un boabe de grâu în întunericul pământului, nici umiditate, nici uscăciune, care să nu fie înscrise într-un carte clară, precisă.”
(Al-An’am, 6/59)
Adică, există atâtea comori ascunse, nevăzute, necunoscute de noi, căci cheile sau porțile lor se află doar la Dumnezeu, în mâinile Lui. Nimeni altul decât El nu le cunoaște. Așa cum El cunoaște toate aceste lucruri ascunse, tot așa cunoaște toate ființele existente, cu toate detaliile și părțile lor. De exemplu, El cunoaște tot ce este pe uscat și pe mare. Și nici o frunză nu cade fără ca El să o cunoască, nici o semință nu cade în întunericul pământului, nici umiditate, nici uscăciune, nimic nu este care să nu fie înregistrat într-o carte deschisă la Dumnezeu. Văzutul și nevăzutul, gândit și simțit, întregi și părți, mari și mici, cădere și stabilire, mișcare și repaus, viață și moarte, în scurt, tot ce este și va fi, ascuns sau văzut, este înregistrat cu toată largimea și finetea sa într-o carte clară și ordonată. Adică, este în cunoașterea lui Dumnezeu sau în Tablă de Piatră (Levh-i Mahfuz). Atât detaliile, cât și succesiunea ordinară a lucrurilor sunt cunoscute și înregistrate la Dumnezeu.
După evenimentele terestre și maritime, reprezentarea căderii prin frunze și boabe sugerește că toate corpurile cerești sunt supuse „legilor de oprire”, la fel ca frunzele și boabele. Și este demn de remarcat că această indicație se poate citi din ființe la fel de clar ca din Coran. Faptul că nu se explică direct oprirea și mișcarea corpurilor, ci se explică oprirea frunzei și boabei, indică atât multitudinea și subtilitatea cunoștințelor lui Dumnezeu, cât și că legile de oprire sunt clare și evidente în frunze și boabe, în timp ce sunt ascunse și necesită deducție în corpurile cerești, și că căderea unei boabe în întuneric pe pământ ar putea fi cheia pentru a cunoaște oprirea și mișcarea corpurilor în spațiul cosmic.
Acest verset conține o subtilitate așezată cu atâta măiestrie, încât trece de la invizibil la vizibil, de la abstract la concret, apoi treptat de la concret la abstract, de la vizibil la invizibil, încât nici explicația nu se termină, nici subtilitățile nu se epuizează.
Pentru informații suplimentare despre acest subiect, vă rugăm să faceți clic aici:
– Ce înseamnă a considera binele ca provenind de la Dumnezeu, iar răul ca provenind de la ego?
…
– Vă rog să explicați versetul: „Spune: Eu nu pot nici să-mi aduc un bine, nici să-mi aduc un rău, decât cu voia lui Allah.” (Al-A’raf, 7/188). Potrivit acestui verset, voința omului nu are nicio importanță?
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
