Chiar dacă nu este indispensabil, purtarea bijuteriilor este o necesitate pentru femeile care lucrează în zilele noastre. Mă interesează aspectul permisibilității purtării colierelor sau brățărilor. Bineînțeles, mă refer la coliere lungi purtate peste haine cu guler închis sau brățare care cad pe mână.
Am auzit că ar fi mai bine să nu purtăm un inel pe una dintre degetele arătătoare (nu-mi amintesc dacă pe cea dreaptă sau pe cea stângă), deoarece este un obicei al unei triburi vechi și sălbătice, deci ar fi mai bine să nu-l purtăm; este adevărat acest lucru?
Dragul meu frate,
Răspunsul 1:
Spune-le și credincioaselor, adică femeilor credincioase:
Să-și coborească privirile, să se ferească de a privi la bărbați care nu sunt măritani, căci privirea este săgeata lui Iblis, spun ei. Și să-și păzească locurile intime, să le acopere complet, să se ferească de adulter. Și să nu-și arate decorațiunile. Când se vorbește despre decorațiunile femeii, în mod obișnuit ne vin în minte lucruri precum coroane, cercei, coliere, brățare și alte bijuterii, kohl, henna și alte lucruri de felul acesta, precum și decorațiuni vestimentare. (Sură Al-A’râf)
„O, fii ai lui Adam! Îmbrăcați-vă cu haine frumos cusute ori de câte ori mergeți la moschee.”
(Al-A’râf, 7/31)
Aici se menționa că „zinet” înseamnă îmbrăcăminte. Prin urmare, dacă este interzis chiar să se dezvăluie aceste ornamente, cu atât mai mult este interzis să se dezvăluie corpul, locul unde se află aceste ornamente. Adică, nu numai că nu trebuie să-și dezvăluie corpul, ci nici măcar ornamentele pe care le poartă. Totuși, unii savanți au acceptat ideea că „zinet” se referă la locul unde se poartă ornamentul, adică: fața, locul machiajului și fardului; capul, locul coroanei; părul, locul împletiturilor; urechile, locul cerceilor; gâtul și pieptul, locul colierelor; mâinile, locul inelelor și hennei; încheieturile, locul brățărilor; antebrațurile, locul brățarilor; gambele, locul brățarilor de gleznă; picioarele, ca și mâinile, locul hennei. Nici alte părți ale corpului nu ar trebui dezvăluite.
Unii dintre acești savanți au opinat că omisiunea sau menționarea stării, cu intenția de a indica locul, este permisă.
„loc de bijuterii”
în interpretarea lor, au avut în vedere o metaforă. Ca dovadă, au afirmat și recunoscut unanim că este permis și licit să se privească, să se cumpere și să se vândă acele podoabe atunci când sunt separate de corpul femeii. Alții, tot cu acest argument, au admis că adevărata podoabă a femeii este frumusețea naturală a corpului ei, scopul podoabirii fiind ornamentarea corpului, acceptând că prin podoabire se referă doar la corp. Au spus că multe femei, chiar fără podoabe artificiale, sunt deja podoabite, că podoaba naturală este prezentă în toate, că fiecare corp feminin este în esență o podoabă, și că acest aspect este un argument care susține generalitatea regulii, interpretând-o astfel:
Femeile nu ar trebui să dezvăluie nici o parte din corpul lor, care este, din natura lor, un ornament.
Adevărat să fie,
mai degrabă decât să se numească frumuseți naturale, ar trebui să se numească decorațiuni.
„Cemal”
și deși denumirea de „deneme” este mai comună, termenul de „zinet” este popular în cazul bijuteriilor decorate cu diverse obiecte.
„Femeile, fiii, aurul și argintul stivulati în munte…toate aceste lucruri, la care se ține cu atașament excesiv, sunt doar frumos împodobite pentru oameni.”
(Al-Imran, 3/14)
Nu există loc pentru îndoială în privința faptului că, conform semnificației versetului, conceptul de ornamentare include atât ceea ce este natural, cât și ceea ce este artificial. Dreptul ornamentului și al frumuseții este de a fi dezvăluite proprietarilor lor și de a fi ascunse de ceilalți.
„Chiar dacă frumusețea este obligatoriu să se manifeste / Dumnezeu o ascunde sub un vălul.”
Arată vreodată fata lui soarele străinului, în acea frumusețe a ei?
„Frumusețea, deși trebuie să se manifeste, se ascunde.”Oare arată vreodată soarele fața lui strălucitoare altcuiva, ascunsă sub un văl?
Cu excepția părților vizibile,
Acele care ies din categoria ornamentelor, chiar dacă sunt acoperite, sunt naturale și supuse altui regulament, adică ornamentele mâinilor și feței care ies din exteriorul vălulului. Întrucât vălul în sine este un ornament al femeii, este natural ca exteriorul lui să fie vizibil. Și este obișnuit ca mâinile și fața să fie vizibile în timpul rugăciunii. După cum relatează Abu Dawud în Musnad, Profetul (s.a.v.) a spus lui Asma…
„Da, Esma, asta este tot ce se poate vedea la o femeie când ajunge la pubertate.”
(Abu Dawud, Libas, 31)
au spus și au arătat spre propriul lor chip sfânt și palme. La fel cum este necesar să se deschidă mâna pentru a lucra, a ține lucrurile necesare și chiar a acoperi cu vălul, la fel există dificultăți în acoperirea feței ca a altor părți ale corpului, din cauza necesității de a vedea și respira.
De asemenea, este necesar să se dezvelească fața în timpul depunerii mărturiilor, în fața tribunalului, precum și la căsătorie.
Prin urmare, nu este interzis să se dezvăluie nevoile în măsura necesară, dar dezvăluirea, privirea sau examinarea restului este interzisă și trebuie să fie acoperit de persoanele care nu sunt mahram (rude apropiate).
Se comunică că
și să-și arunce vălul peste umeri,
Ele nu trebuie să-și lase capul, părul, urechile, gâtul, pieptul descoperite, ci să se acopere strâns în acest fel și să folosească vălul care le permite să îndeplinească acest porunc. Potrivit relatărilor exegeților, femeile din epoca Jahiliyya nu foloseau vălul deloc. Dar ei îl puneau doar pe spate sau îl lăsau să-i cadă pe spate, lăsând gâtul și colierea descoperite, iar bijuteriile lor erau vizibile. Deci, expunerea părului și a gâtului, considerată modernă în ultimul timp, era de fapt un obicei vechi din epoca Jahiliyya. Islamul a interzis această expunere și a poruncit ca vălul să acopere gâtul, făcând purtarea vălului obligatorie.
Se observă că acest porunc nu doar stabilește obligativitatea purtării vălului, ci indică și o formă specifică, care reprezintă cea mai frumoasă expresie a modestiei și curățeniei feminine. Se observă că porunca nu este limitată la interiorul sau exteriorul casei. Din acest punct de vedere, ea este absolută. Însă, la fel cum s-au făcut excepții pentru aspectele vizibile, excepții au fost făcute și pentru aspectele ascunse, pentru a arăta că obligativitatea vălului, adică a acoperirii, se referă la necunoscute. Aceasta a fost reiterată pentru a sublinia importanța și forța acestei obligativități. Astfel, ele ar trebui să se acopere și să nu-și dezvăluie decorațiile, cu excepția soților lor, sau a bunicilor lor (tatălui, bunicului), incluzând și mătușile, deoarece căsătoria cu ei este interzisă; sau a bunicilor soților lor, sau a fiilor lor, sau a fiilor soților lor, sau a fraților lor, sau a fiilor fraților lor, sau a fiilor surorilor lor, sau a propriilor lor femei (femeile credincioase, adică femeile musulmane, sau femeile cu care au o relație specială de servire sau conversație).
Prin urmare, nu ar fi permis să se apropie de femei străine pe care nu le cunosc și ale căror caracteristici nu le cunoașterea.
Majoritatea exegeților anteriorsi au spus că „femeile credincioșilor” înseamnă „femeile musulmane” care au aceeași religie. Prin urmare, femeile musulmane nu ar trebui să se apropie de femeile nemusulmane. Însă, alții, interpretând-o prin analogie, au spus că „femeile credincioșilor” înseamnă femeile de orice religie, fie musulmane, fie nemusulmane, care se află în serviciul lor sau cu care intră în conversație, opinie pe care o susținea și Fahreddin Razi.
„Aceasta este religia”
a spus. Prima variantă este mai prudentă, în timp ce a doua este mai potrivită.
Sau slavelor pe care le aveau în posesia lor, sau slujitorilor care nu aveau libertate de alegere din rândul bărbaților,
adică bătrâni sau nebuni din rândul celor sfinți, care nu mai au nevoie de femei, cărora le-a dispărut pofta, sau grupuri de săraci care se atașează la alții doar pentru a mânca din surplusul lor de mâncare, sau slujitori care nu au masculinitate, incapabili din naștere; deși unii au crezut că în asta sunt incluși și cei castrați și mutilați, adică cei cărora le-a fost amputat organul masculin, totuși, conform Imamului Azam Abu Hanifa, așa cum se menționează în Keşşaf Tefsiri și în Abu Hayyan, nu este permis să-i angajezi, să-i păstrezi, să-i cumperi sau să-i vinzi. Păstrarea lor nu este relatată de niciunul dintre predecesori. Căci în asta există incitare la o răutate, cum ar fi castrarea.
Însă, castrarea este interzisă (haram).
Sau altfel, decât copiilor care nu sunt încă conștienți de particularitățile feminine secrete ale femeilor.
Pot dezvălui, într-o anumită măsură, frumusețea lor, chiar și în cele doisprezece excepții menționate mai sus.
PRIMUL:
Este permis să privească întregul corp al soției sale, întrucât ea este cea care conferă frumulțea.
AL DOILEA:
Poate să-și dezvăluie fața, mâinile și picioarele, părul, urechile, gâtul, brațele și gleznele, care sunt locuri cunoscute de frumusețe, celor menționați ca mahram, în timpul lucrului sau servitului. Este permis să se uite la ele. Întrucât, din cauza apropietății, este necesar să fie împreună. Și nu se poate vorbi de fitne (încercare de corupție morală). Dar nu este permis să-și arate burta și spatele, căci este lipsă de moderație.
TERTIA:
La fel cum avratul bărbatului față de alt bărbat este de la buric la genunchi, avratul femeii față de alta femeie este tot de la buric la genunchi. Este permis să se uite la restul corpului.
ÎN PATRULIA:
Privirea slujelor care nu mai au nevoie de bărbați, care au pierdut forța sexuală, este asemănătoare privirii celor care sunt mahrem (prohibit să se uite la ele), întrucât nu sunt susceptibile de a fi afectate sau de a concepe răutăți.
ÎNTR-A CINCI:
Copiii nu sunt răspunzători. Cu toate acestea, ei trebuie să fie educați și instruiți în conformitate cu capacitatea lor de înțelegere.
ALĂTURI DE:
Această ordine de acoperire a capului nu se referă la concubine sclave, ci la musulmane libere.
Este extrem de important ca aceste femei libere să nu-și arate frumusețea altora decât celor exceptați, din punct de vedere al propriei lor castitate, protecție și bunăstare, dar este la fel de important ca să nu influențeze bărbații străini, să nu-i ducă la păcat, să le inculce bunul ton și castitatea. De aceea, pentru a le face să mediteze asupra acestui aspect și pentru a reaminti încă o dată forța și importanța poruncii de a purta vălul, se cere chiar corectarea modului lor de mers:
să nu bată cu picioarele pe pământ ca să se audă că poartă bijuterii pe care le ascund.
adică, să se îmbrace cu haine care le acoperă tot corpul, iar când merg să pășească cu demnitate și moderație. Să nu se miște cu picioarele sau să se agite, ca să se vadă podoanele artificiale sau naturale pe care le ascund, să nu atragă atenția cu mersul lor provocator; căci asta ar excita bărbați și ar stârni suspiciuni.
Dar nu trebuie uitat că,
Succesul femeii în acest domeniu este proporțional cu castitatea și îndeplinirea obligațiilor de către bărbați, precum și cu efortul și atenția celor din societate, iar toate acestea pot fi realizate cu ajutorul lui Allah. Prin urmare, în acest context, Profetul (pace fie cu el) se adresează tuturor musulmanilor, menționând bărbații, dar incluzând implicit și femeile, spunând:
Și voi, credincioși! Întoarceți-vă cu toții la Allah cu pocăință, ca să găsiți mântuirea.
Prin urmare, nu se poate spera la mântuire într-o comunitate coruptă, iar corupția societății provine mai întâi din greșelile și defectele bărbaților, nu ale femeilor. De aceea, în primul rând bărbații, dar și toți credincioșii, bărbați și femei, trebuie să se pocăiască de greșelile și defectele lor, care nu sunt compatibile cu credința și care sunt urme ale ignoranței, să se întoarcă la Allah, să se refugieze în ajutorul Lui, să acorde atenție și să respecte poruncile Sale, pentru a putea atinge mântuirea colectivă.
(vezi Elmalılı Hamdi Yazır, Limba Coranului, Religia Dreaptă)
Răspuns 2:
Click for information:
Este permis să poți un inel pe degetul inelar? Pe care deget ar trebui să poți un inel?
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
