Dragul meu frate,
Obsesiune,
Este parte din natura noastră, din ființa noastră. Apare neașteptat, împotriva voinței noastre; uneori ne tulbură, alteori ne trezește, ne avertizează. Uneori apare în chestiuni de credință și convingere; și ne aruncă îndoieli în suflet. Ne conduce la cercetare și la găsirea adevărului. Uneori apare în timpul rugăciunii, sub forma amintirilor care nu au legătură cu rugăciunea; tulbură liniștea și smerenia noastră în rugăciune. Uneori apare tot legat de rugăciune, sub forma ideii că ceva a rămas incomplet în rugăciune; și cădem în iluzia că rugăciunea noastră este imperfectă. Uneori apare în timpul abluției și ne pare că avem o parte uscată pe membrele pe care le abluăm, și le spălăm tot mai mult. Uneori apare sub forma unei meticulozitate excesive în privința curățeniei; și ne uităm tot timpul la hainele noastre, la locurile unde stăm.
Se pot aduce mai multe exemple. Dar să fim liniștiți cu privire la un aspect: omul nu se desparte de obsesii; obsesiile nu se despart de om. Căci nu suntem îngeri! Suntem în lumea probației. Avem probleme cu diavolul.
A îndoipi de lucruri improbabile și a transforma asta într-o boală este o stare de exces, de hipersensibilitate a obsesiei. Nu trebuie să dăm posibilitate și oportunitate obsesiei excesive în această stare; să nu-i acordăm atenție. Obsesia excesivă este o boală completă. Dar această boală este tratabilă. Ba chiar, într-un fel, tratamentul depinde de noi, de performanța noastră. Maestrul Bediuzzaman explică în Cuvântul XXI cum se poate trata o obsesie de acest grad. Referitor la obsesia de acest nivel, Bediuzzaman spune într-o singură frază:
”
(Obsesiile)
Cu cât îi dai importanță, cu atât crește; cu cât nu îi dai importanță, cu atât se micșorează. Privindu-l cu privire mare, el crește; privindu-l cu privire mică, el se micșorează.”
1
Deci, tratamentul obsesiilor excesive se află în mâinile noastre, în abordarea noastră. În acest caz, când obsesia ne deranjează prea mult, vom considera suficiente măsurile fundamentale ale religiei noastre și vom calma obsesia. De exemplu, când intrăm în baie, ne vom pregăti, vom ridica pantaloni, mâneci, etc., și vom fi atenți să nu stropim apa. Atunci inima noastră ar trebui să fie mulțumită, să considere asta suficient. Dacă nu este mulțumită, dacă cere mai multă meticulozitate, să nu ascultăm, să nu acordăm importanță. Să nu acordăm importanță ca să nu se inflameze. Să nu o mărim ca să nu crească.
La fel se întâmplă și în timpul rugăciunii. Uneori, în timpul rugăciunii, ne cuprind îndoieli, ne intră în minte îndoieli despre numărul de raka’e. Tocmai când ne pregătim să spunem „as-Salām ‘alaykum”, ne vine o îndoială: Am făcut patru raka’e sau trei? Doamne! Rugăciunea mea este invalidă sau validă? Însă, de fapt, rugăciunea noastră este, de obicei, completă. Dacă ne confruntăm frecvent cu astfel de îndoieli, nu trebuie să le acordăm atenție, ci să spunem „as-Salām ‘alaykum” și să acceptăm că am îndeplinit rugăciunea complet. Nu trebuie să permitem ca această îndoială să devină o boală. Dacă ne confruntăm cu o astfel de îndoială pentru prima dată sau foarte rar, ne gândim, dacă nu putem decide, acceptăm că am făcut trei raka’e –pentru că la trei avem certitudine–, ne ridicăm și facem încă o raka’ă, apoi facem prostrația de uitare (sajdatu-s-sahw).
Omul nu este ținut răspunzător și nu are nicio obligație din cauza obsesiilor care îi vin în minte și în inimă. Numai atunci când aceste obsesii afectează negativ credința și acțiunile, ele devin dăunătoare.
Note de subsol:
1. Bedîüzzaman, Risale-i Nur, p. 248.
Click here for more information:
Ce este obsesia; ați putea să mă informați despre cauzele ei?
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
