Dragul meu frate,
a fost una dintre cele mai fundamentale probleme din istoria filosofiei. Au fost formulate multe opinii despre natura sau originea acestei cele mai elementare conștientizări umane.
Abordarea generală a constuit în a lua ca punct de plecare existența conceptului de ființă, definindu-l apoi prin calitățile sale. Astfel, s-a încercat să se definească ființa fie ca o formă de idealism realist, fie ca o formă de materialism, în funcție de calitățile sale.
Pornind de la Aristotel, gânditorii islamici au efectuat o clasificare categorică a ființei. Astfel, ființa este abordată în trei categorii fundamentale.
Aici se utilizează conceptul de existență necesară. Adică, existența necesară trebuie să fie o consecință necesară a funcționalității logice. Întrucât existența noastră și a întregii existențe din lumea exterioară are un punct de plecare în timp, existența lor este contingentă.
Aceasta exprimă o tranziție dintr-un stadiu potențial inițial în care existența și inexistența sunt egale, într-o poziție în care existența este preferată inexistenței, sau în care tendința spre existență prevalează în acest stadiu de egalitate. Întrucât existența a fost manifestată, după un anumit timp ea dispare din nou, adică inexistența este preferată existenței, sau se manifestă o tendință spre propria inexistență.
Această egalitate impune existența obligatorie a altui entitate care există continuu nu temporal, ci logic, și a cărei existență provine din ea însăși. Fără o astfel de entitate, structura probabilistă nu ar putea să se orienteze spre existență.
Aici, neantul, care se află de cealaltă parte a egalității, trebuie să existe relativ. Adică, el trebuie să fie neantul a ceea ce devine. Dacă ar fi neantul absolut, atunci ar exista o existență negativă, adică imposibilă.
Tot ce este în ființă are nevoie, din punct de vedere logic, de un factor de diferențiere pentru a trece din starea de egalitate în starea de ființă. Altfel, egalitatea nu ar fi perturbată. Însă, perturbarea egalității se referă doar la formă. Esența lucrurilor va rămâne egalitatea. Prin urmare, ființa necesară își exercitează preferința în absența lucrurilor.
În Risale-i Nur, acest aspect este descris ca:
se indică în forma:
Această ieșire din existență este exprimată astfel:
Alegerea de a afirma că percepția existenței este doar un semnal, pornind de la capacitatea creierului uman de a percepe existența, nu demonstrează lipsa existenței contingente, ci dimpotrivă, arată existența ei. Fără existență, nu ar exista nici o astfel de percepție.
Însă nu se poate concepe ca percepția să fie necesară pentru ca obiectul perceput să existe. Deoarece atât percepția, cât și obiectul perceput au o esență contingentă.
Cum am menționat mai sus, existența necesară este o necesitate a logicii, nu a percepției. Altfel, am trebui să acceptăm o concluzie absurdă, cum ar fi că lucrurile existente au existat dintotdeauna. Însă observațiile noastre ne arată clar că lucrurile apar și dispar continuu. Prin urmare,
Mai mult, corpul sau creierul nostru, care reprezintă contextul fiziologic în care are loc conștiința umană, este un produs al unui design direct care a avut loc înainte ca noi să atingem sentimentul de existență. Și funcționează independent de subiectivitatea noastră mentală.
Prin urmare, tot ce vom încărca în creier este, logic, încărcat cu na.
În concluzie, contactul cu [Dumnezeu/Realitatea] se realizează prin intermediul intuitivității sufletului, nu a creierului. Această stare se numește credință. Credința reprezintă, în acest context, o intuitivitate epistemologică a ființei necesare.
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
