– Nu am găsit pe site-ul dumneavoastră hadisurile pe care le voi enumera acum. Există pe site-ul dumneavoastră hadisuri cu formularea și textul exact ca cele de mai jos?
– Sunt acestea inventate și s-au mai inventat alte hadisuri în istorie?
1) Porumbul este diavolul. (5331-Abu Dawud-Ibn Mace)
2) Femeilor, voi sunteți lemnele iadului! (3039-Buhari-Muslim-Abu Dawud-Nesai)
3) Spălați cu apă de mai multe ori urina băiatului; stropiți cu apă urina fetei. (3506-Buhari-Muslim-Muwatta-Abu Dawud-Tirmidhi-Nasa’i); (3507-Abu Dawud) (527-6162-Ibn Majah)
4) Profetul a ordonat arderea trădătorilor, apoi s-a răzgândit. (1060-Buhari-Abu Dawud-Tirmizi)
Dragul meu frate,
S-a încercat să se deformeze relatarea, să se depărtească de sensul și scopul ei original.
1.
„Porumbul este diavolul.”
Nu există o relatare de acest fel. Versiunea originală a relatării este următoarea:
Abu Hureyra (radıyallahu anh) relatează:
”
Profetul (pace fie cu el) a văzut un bărbat care fugărea o porumbă, distrângându-se cu ea.
„Un demon urmărește o demoniță!”
au comandat.
”
[Abu Dawud, Edeb 65, (4940); Ibn Majah, Edeb 44, (3765).]
Profetul (pace și binecuvântare fie cu el) a atribuit lui Satana faptul că un om important se distrează cu porumbeii, considerând-o o activitate inutilă, fără sens și lipsită de valoare; a numit-o Satana. Întrucât petrecea timpul cu o ocupație inutilă. A numit Satana și porumbeii, căci au atras omul spre o ocupație lipsită de sens, l-au ținut departe de orice fel de activitate utilă, cum ar fi amintirea lui Dumnezeu, reflecția benefică și un lucru productiv.
Nevevî spune:
„Este permis să crești porumbe pentru a obține pui și ouă, sau pentru a găsi companie împotriva singurătăței, sau pentru a transporta scrisori; nu există niciun haram în asta. Dar a crește porumbe cu scopul de a obține noroc este, conform opiniei corecte, mekruh (descurajat). Dacă la asta se adaugă jocurile de noroc și alte lucruri interzise, mărturia acelei persoane este respinsă.”
Unii savanți, precum Ibn Hajar, au hotărât că este permis ca copiii să se joace cu păsări, bazându-se pe relatarea conform căreia Abu Umayr, fratele mai mic al lui Anas, s-a jucat cu o pasăre; cu condiția ca să nu le facă rău și să nu le folosească ca ținte în exerciții de tir. (Vezi: İbrahim Canan, Kütüb-ü Sitte Tercüme ve Şerhi)
2. „Femeilor, voi sunteți lemnele infernului.”
Nu există o relatare de acest fel. Relatarea originală este următoarea: Ibn Umar (radıyallahu anhümâ) relatează: „Profetul (aleyhissalâtu vesselâm) (a trecut pe la locul unde stăteau femeile, la rugăciunea de Eid):
„O, comunitate a femeilor! Dați multă caritate (pe calea lui Allah) și cereți multă iertare (Allahului). Căci am văzut că voi, femeile, constituiți majoritatea în iad.”
au spus. O femeie curajoasă din public a intervenit:
„De ce sunt majoritatea celor care merg la iad femei, ce avem noi de-a face?”
a întrebat. Pe el fie pacea și binecuvântarea lui Allah:
„Vă ieșesc cuvinte rele din gură și vă arătați ingrate față de soții voștri.”
(Buhari, Hayz 6, Zekat 44; Muslim, Küsuf 17)
Într-o tradiție relatată de Muslim
„Majoritatea lemnei de foc pentru iad ați fost voi.”
se menționează în forma:
„A fi condamnat la iad, a fi lemne de foc pentru iad”
Aceste expresii sunt echivalente.
Profetul (pace fie cu el) atrage atenția în aceste hadisuri asupra slăbiciunilor inerentelor femeilor care le expun cel mai mult la pierderea spirituală. Spunem „cel mai mult”, deoarece abundanța lor în iad este atribuită acestei slăbiciuni. Această slăbiciune constă în: pronunțarea cu ușurință și frecventă a cuvântului rău, ingratitudinea față de soți, manipularea minții bărbaților. Deoarece le expun pe bărbați la păcat, ele devin responsabile din cauza cauzei.
La prima vedere, hadisul ar putea părea că manifestă o atitudine de dispreț față de femei, o atitudine pe care o găsim peste tot. Însă, a afirma acest lucru înseamnă a nu înțelege subtilitatea hadisului. Profetul (s.a.v.) a arătat slăbiciunile naturale ale femeilor, de care ele nu sunt conștiente, atrând atenția asupra gravitații daunelor pe care le vor provoca dacă nu se lucrează conștient la depășirea acestor slăbiciuni.
Iată cum:
Femeile, datorită rolului lor de mămici, care necesită compasiune și sensibilitate, sunt mai sensibile decât bărbații în anumite aspecte. Această sensibilitate mai pronunțată vine însă cu anumite puncte slabe. Dacă nu se iau măsuri conștiente pentru a le contracara, dacă nu sunt dirijate prin voință și sunt lăsate să evolueze natural, vor avea manifestări negative dăunătoare. Profetul (pace fie cu el) a spus că numărul mare de femei în iad provine din această slăbiciune inerentă.
3.
Relatarea despre acest subiect este autentică.
A fost relatată în legătură cu mai multe evenimente. Prin urmare, deși există unele diferențe de formulare între relatări, ele conțin în esență același sens.
[Vezi variațiile de relatare la: Buhari, Vudu 59; Muslim, Taharet 101, 104; Nasa’i, Taharet 188; Tirmidhi, Taharet 54; Ibn Majah, Taharet 77 (524); Darimi, Vudu 63; Muwatta, Taharet 110; Musnad, 4/356, 464; Abu Dawud, Taharet 135 (377); Hakim, Mustadrak, 1/166, 4/348]
Împotriva acestor practici ale Profetului (s.a.v.), Imam Şafiî a preferat stropirea cu apă, în timp ce Hanefi şi Maliki au preferat spălarea. Însă, unanimitatea de opinie este că urina copilului este impură.
(Nevevî, Şerhu Sahih-i Müslim, comentariu la hadisul relevant; Muhammed Nûr Süveyd, Educația copiilor în Sunnetul Profetului, Uysal Kitabevi: 79-80.)
Cărturarii noștri au răspuns la hadisele (traditii islamice) pe acest subiect în felul următor: În hadisele menționate…
„a stropi cu apă”
sau
„a turna apă”
Prin aceasta se înțelege spălarea ușoară a locului unde a căzut urina, întrucât urina băiatului se lipește mai puțin de haine decât urina fetei. De aceea, Profetul (pace fie cu el) a poruncit spălarea abundentă a urinii fetei, nu a băiatului.
Sau în hadisurile menționate
„a stropi cu apă”
Prin „a turna apă” se înțelege a stropi cu apă; întrucât urina băiatului, din cauza îngustă a orificiului, rămâne concentrată într-un singur loc. Urina fetei, însă, din cauza orificiului mai larg, se împrăștește. Așadar, Profetul (pace fie cu el) a poruncit ca urina fetei să fie spălată cu apă, din cauza împrăștirii sale.
De asemenea, relatările care se referă doar la stropirea cu apă pot indica că o astfel de autorizație ar fi fost acordată în locuri unde apa este rară.
4.
Nu există nicio relatare în sursa menționată care să spună că Profetul nostru ar fi ordonat arderea trădătorilor și apoi s-ar fi răzgândit.
Iată hadisul despre acest subiect:
Abu Hurairah (r.a.) relatează: „Profetul lui Allah (pace și binecuvântare fie cu el) a spus:
„Rugăciunile care le sunt cele mai grele hipocriților sunt rugăciunile de seară și de dimineață. Dacă ar ști ce bine este în aceste două rugăciuni, ar veni să le facă chiar și în cărari.”
[Jur pe Cel care ține sufletul meu în mâna Sa!]
Am gândit să dau semnalul de rugăciune, să încep rugăciunea, apoi să las pe cineva în locul meu să conducă rugăciunea poporului, iar apoi să mă duc cu un grup de bărbați care aveau lemne de foc să-i găsesc pe cei care nu au venit la rugăciune și să le dărâm casele.”
[Buhari, Azan 29, Husumat 5, Ahkam 52; Muslim, Masjid 252, (651); Muwatta, Salat al-Jama’a 3, (1, 129-130); Abu Dawud, Salat 47, (548, 549); Tirmizi, Salat 162, (217); Nasa’i, Imamat 49, (2, 107)].
1.
La sfârșitul unei povești similare se adaugă următoarea observație:
„…Să-mi arunce cineva casa peste cap, pe cel ce nu vine la rugăciune, deși are putere să vină.”
2.
Într-o altă relatare, el exprimă cu jurământ dorința de a incendia casa celor care nu vin la rugăciune. Am inclus acest jurământ în traducere, în paranteze pătrate.
3.
Profetul (pace și bine fie cu el) a folosit expresii umilitoare la adresa ipocriților care evadau din rugăciunea de grup. Într-adevăr, într-o variantă a hadith-ului, el a spus:
„…Dacă ar fi știut că ar găsi un os gras cu carne în moschee, ar fi venit cu siguranță la rugăciune.”
4.
Unii savanți, plecând de la acest hadit, au concluzionat că rugăciunea în grup (în comunitate) este
obligatie individuala
au ajuns la concluzia că este așa.
Se spune că:
„Dacă rugăciunea de grup ar fi fost sunetă, cel care o abandona nu ar fi fost amenințat cu arderea. Dacă ar fi fost fard-ul kifaye, cei care o săvârșeau cu Profetul ar fi îndeplinit-o în locul celorlalți.”
Atâ, Evzâî, Ahmed, Şâfiî, precum şi un grup de muhaddisi precum Abu Sa’vr, Ibn Huzeyme, Ibn al-Mundhir, Ibn Hibbân, împărtăşeau această opinie. Buhari consemnează un punct de vedere care susţine acestă opinie, citând pe Hasan al-Basri:
„Dacă cineva ar fi împiedicat de mama sa, din motive de compasiune, să participe la rugăciunea de seară în grup, nu ar trebui să îi dea ascultare.”
Îndrăznind să exagereze în privința hotărârii comunității
„condiție necesară pentru validitatea rugăciunii”
Au existat voci care au susținut acest lucru, dar această opinie nu a fost bine primită.
A săvârșească rugăciunea în comunitate
Şafi’i
și primii săi discipuli,
Hanefiți și Malikiți
mulți savanți,
farz-ı kifâye
a spus. Restul
-care reprezintă majoritatea ummeta-
recunoaște că este o sunet-i muakkede.
EXPLICATIA CELOR CARE SPUN „CEMAAT, SÜNNET-İ MÜEKKEDE”:
Pe lângă cei care au dedus din acest hadit si din altele că rugăciunea de grup este obligatorie, au existat și alții care au concluzionat că este o sunna muakkada (traditie profetala importanta), aducând interpretări și dovei diferite pentru a-și susține punctul de vedere.
Iată cum le putem înregistra pe unele:
1.
Acest hadis în sine este o dovadă că rugăciunea în grup (cemaat) nu este obligatorie, întrucât Profetul (pace și bine fie cu el) a dorit să meargă el însuși la cei care nu veniseră la rugăciune. Dacă rugăciunea în grup ar fi fost obligatorie (farz-ı ayn), nu ar fi dorit să o abandoneze pentru a merge la ei.
2.
Dacă rugăciunea în grup ar fi fost obligatorie, amenințarea de a-i arde pe cei care nu veneau la rugăciune ar fi fost insuficientă, întrucât declarația sa era limitată în timp.
3.
Această afirmație a fost rostită cu scopul de a avertiza pe cei care nu recitau rugăciunile în grup, nu reprezintă adevărul. Scopul principal este exagerarea. Acest lucru este evident din amenințarea cu pedeapsa rezervată necredincioșilor, pe care o făcea Profetul. Într-adevăr, este unanim acceptat că musulmanii nu sunt pedepsiți cu acest tip de pedeapsă.
4.
Este faptul că, deși Profetul (pace fie cu el) l-a amenințat, a renunțat la a-l arde.
„Dacă ar fi fost obligatoriu, nu i-ar fi iertat.”
5.
Amenințarea se referă nu la cei care nu participă la rugăciune în grup, ci la cei care renunță la rugăciune în general.
6.
Acest hadis a fost spus pentru a avertiza împotriva imitației ipocriților.
7.
Hadisul a fost spus despre ipocriți. Prin urmare, amenințarea din hadis nu este specifică părăsirii comunității.
După ce Ibn Hajar a consemnat astfel dezbaterea reciprocă care a avut loc pe marginea problemei, el spune: „Așa cum înțeleg eu, acest hadit se referă la hipocriți. Într-adevăr, în alt hadit, Profetul a spus:
„Nu există altă rugăciune mai grea pentru ipocriți decât rugăciunea de seară și cea de dimineață. Dacă ar ști ce bine se află în aceste două rugăciuni, ar veni să le facă chiar și cățărând.”
a comandat.
8.
Unele:
„Participarea la rugăciunea de grup a fost obligatorie la începutul Islamului, pentru a împiedica ipocriții să se abțină de la rugăciune, dar ulterior a fost abrogată.”
a spus.
9.
Prin rugăciune se înțelege rugăciunea de vineri, nu alte rugăciuni.
Fiecare dintre aceste puncte ar putea avea o anumită validitate. Hadisul ar trebui interpretat ca o incursiune a rugăciunii în comunitate și ca o amenințare pentru cei care nu renunță la rugăciunea în comunitate.
(Prof. Dr. İbrahim Canan, Rezumat, traducere și comentariu al celor Șase Cărți, 9/112-115)
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
