– Toți teologii spun că există o ordine perfectă în univers, dar eu nu văd un univers perfect.
– Regnul animal practică cruzitate teribile. Nu vă gândiți doar la ciclul alimentar. De exemplu, puii de rechin încep să se lupte încă în uter. Femela de arahnid mănâncă masculul după copulație, larvele de musca mănâncă arahnidul din interior, până îl fac să explodeze, etc.
– Și, totuși, nu ar fi fost mai bine ca, în loc de acest ciclu crud al hrănirii, toate ființele să se hrănească cu soare și să trăiască în fratelegime?
– Ce părere aveți despre asemănarea ADN-ului uman cu cel al maimuțelor?
Dragul meu frate,
Întrebarea de aici are trei opțiuni de răspuns.
Cineva,
că nu există ordine în univers,
celălalt
unde animalele se rănesc reciproc,
al treilea
este asemănarea dintre ADN-ul uman și ADN-ul maimuțelor.
Răspunsul 1:
Omul nu trebuie decât să se uite la propriul corp pentru a înțelege perfecțiunea ordinii din univers.
Mai întâi, trebuie să se înțeleagă bine ce se înțelege prin ordine. Ordine înseamnă: regulament, disciplina, proporționalitate, ceva făcut în funcție de o nevoie.
Corpul uman este creat și conceput cu măsura, având în vedere multe scopuri și obiective.
De exemplu, forma și dimensiunea feței, poziția, funcția și forma organelor feței sunt întotdeauna proporționate și extrem de perfecte. Pentru a înțelege mai bine acest aspect, să ne imaginăm existența unor dezechilibre proporționale pe față. Atunci vom înțelege mai bine ce înseamnă perfecțiunea.
De exemplu, nasul arată ca nasul de pisică și este pe partea stângă a feței, un ochi arată ca ochiul de vacă, altul ca ochiul de muscă, unul este în spatele capului, altul pe frunte, un ureche arată ca urechea de iepure, alta ca urechea de șobăn, una este deasupra nasului, alta la gât, gura arată ca gura de oaie și este pe partea dreaptă a feței, o parte din dinți sunt în gură și fiecare are o dimensiune diferită, iar o parte este în palmă. Un picior arată ca piciorul de vacă, altul ca piciorul de vulpe. Dacă locul unde se face fecale ar fi fost unde se află urechea stângă, iar locul unde se face urină ar fi fost unde se află urechea dreaptă, atunci ar fi fost mai bine să înțelegem perfectiunea omului de acum.
Așa este și universul. Mărimea Soarelui și distanța față de noi, cantitatea și forma energiei generate zilnic, transportul apei de către nori în locurile unde este necesar, compoziția aerului, absolut necesar tuturor ființelor vii, la nivelul dorit, curățarea rapidă a echilibrului gazos perturbat, axul de rotație al Pământului, mișcarea și viteza sa în jurul Soarelui – totul este reglat cu cea mai fină precizie, funcționează și este administrat fără cea mai mică eroare.
Nu este oare faptul că fiecare animal are un corp potrivit cu structura sa sufletească, iar membrele sale sunt proporționate și adaptate la nevoile sale, o măsura a perfecțiunii și ordinii?
De exemplu, dacă ar fi fost pusă apei de pui pe picioarele unui iepure, aripile unui câmil pe aripile unei fluturi, aripile unei fluturi pe aripile unui câmil, iar ciocul unui ciocoi pe gura unei oi, atunci ar fi fost inechitate, dezordine și lipsă de proporții.
Mai trebuie să enumereze? Cred că atâta este de ajuns ca să înțelegem ce înseamnă perfecțiunea.
Acum, spune-mi, există oare o astfel de dezechilibru și lipsă de proporții în univers?
Răspuns 2:
Fiecare ființă vie îndeplinește sarcina care i-a fost încredințată și destinată, și mănâncă hrana care i-a fost alocată.
Eroarea de aici provine din privirea greșită pe care o avem asupra universului.
După cum se știe, universul este privit prin două lentile: una a credinței, cealaltă a necredinței.
Ochelari de injuriozitate;
Universul pare întunecat, iar totul se prezintă ca străin și ostil. Asemenea cu cineva care este dus noaptea într-un sat întunecat și pustiu, care, în întuneric, confundă lucrurile pe care le vede în jur cu șerpi și dragoni, cuprins de frică și groază.
Cel care privește universul prin prisma acestor idei crede că totul în univers este haotic și lipsit de sens. Consideră totul lipsit de scop și inutil. Percepte moartea ca dispariție, putrezire. Cu timpul, crede că și el va putrezi și dispărea.
El vedea toate ființele în continuă tristețe, pline de anxietate și frică din cauza iminentei lor dispariții în întunericul nimicului. Regretă venirea sa pe lume.
Toate bunurile pe care le are vor deveni amare pentru el. Va trăi un iad pe pământ, chiar înainte de a ajunge în iad.
Ochelarii credinței,
arată adevărata natură și esența a tot ce este. Este ca și cum ai fi dus undeva unde nu ai fost niciodată, în plină zi. Știe ce sunt toate ființele, ce utilitate au, le consideră prietene.
Cel care privește universul prin prisma credinței știe că totul este creat cu o măiestrie, o ordine și un scop remarcabile. El consideră lumea ca un loc de probă, unde a fost trimis să câștige viața veșnică prin respectarea poruncilor și interdicțiilor care i-au fost comunicate. El percepe moartea nu ca dispariție, ci ca o trecere dintr-un loc în altul, dintr-un loc pe pământ într-un loc veșnic. El vede moartea ca o ocazie de reîntâlnire cu toți cei dragi și apropiați care au plecat în lumea de dincolo, și o astepte cu nerăbdare.
Este extrem de mulțumit că întregul univers, cu munții, grădinile, văile, animalele, este supus voinței sale. De aceea, el laudă și mulțumește continuu Creatorului său. Când se confruntă cu boli, necazuri și calamități;
Să vedem ce va face Dumnezeu, căci tot ce face este frumos.
spune, mulțumind cu răbdare.
Misiunea științei;
Scopul științei este de a studia funcțiile, structura corporală și comportamentul ființelor. Știința nu poate răspunde la întrebarea: „De ce au fost creati animalele astfel?”. Știința încearcă să arate înțelepciunea din spatele creării ființelor. Răspunsul la această întrebare îl dă Dumnezeu, Creatorul acestor ființe. O persoană poate dispune de casa sa cum dorește. Aranjează lucrurile în funcție de dorințele sale și de scopul lor de utilizare. Nimeni nu are dreptul să-i reproșeze.
Dumnezeu dispune de univers cum vrea, creează ce vrea, cum vrea. Omul nu are dreptul să se întrebe de ce a fost creat așa, de ce nu a fost creat ca o oaie sau o capră, sau să conteste creația. Așa ceva ar fi lipsă de respect. Veștilei numeau asta…
Edeb
spuneau ei. Dacă omul depășește această linie a bunelor maniere, considerând propria minte ca inginer al universului, atunci începe să conteste tot ce face Dumnezeu. Contestează atât structura și creația ființelor, cât și propria sa creație, structura și forma:
„De ce nu sunt la fel de bărbat frumos ca el?”
„De ce m-am născut în acest secol?”
„De ce trăiesc 40-50 de ani?”
Întrebări interminabile de genul acesta sunt întotdeauna rezultatul depășirii limitelor etice, a necunoașterii propriilor limite.
Însă a înțelege și a căuta să înțelegem înțelepciunea acestor lucruri înseamnă a vedea manifestările numelor lui Allah, cel Înțelept și Cel Milostiv, și este o formă de închinare.
Răspunsul 3:
Click here for more information:
–
Este asemănarea genetică între om și maimuță de 98%? Poate această asemănare fi considerată o dovadă a evoluției?
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
