Dragul meu frate,
Condiția de justiție pe care toate mezhebele o caută în unanimitate se referă mai mult la martori în versetele relevante.
„cu care sunteți mulțumit”
și
„posesor de justiție”
după ce au fost efectuate clasificările
(Al-Baqara 2/282; Al-Maida 5/106; At-Talaq 65/2)
este fundamentat. De asemenea, este menționat un hadit care afirmă că mărturia celui care a călcat în păcat credulitatea și a săvârșit adulterul nu va fi acceptată.
(Abu Dawud, „Aķżıye”, 16)
etc. Dovezile de acest gen se numără printre argumentele care stau la baza evaluărilor pe acest subiect.
Alegerea de a nu comite păcate grave, îndeplinirea obligațiilor religioase.
și se observă că măsuri precum ca binele să depășească răul au un rol important în definițiile justiției.
(Kâsânî, VI, 268).
Persoanei care nu îndeplinește condițiile de justiție
neputincios
Se spune că persoana este calificată astfel și că acțiunile și situațiile care duc la respingerea mărturiei sale pot fi rezumate ca atitudini care dau impresia că persoana nu acordă importanță religiei și că atașamentul ei la religie este slab, totuși există abordări diferite în privința anumitor detalii.
Șafi’i
a celui rău
nu va accepta niciodată mărturia sa, indiferent de circumstanțe.
Motivul principal în acest sens este că martori sunt percepuți ca o formă de indicator de valoare și respect.
Hanefiți,
Deși insistă pe necesitatea justiției, ei consideră, în general, că este permis ca un păcătos să depose mărturie în anumite situații, pe motiv că este capabil de a exercita tutela.
Testimonialitatea unei persoane este acceptată după ce aceasta se pocăiește, indiferent de ce păcate sau greșeli a săvârșit.
Hanefiții exclud din această regulă pe cel care a fost pedepsit pentru calomnie de adulteriu, întrucât, în opinia lor, inacceptabilitatea mărturiei acestuia face parte din pedeapsa cu moarte pe care ar trebui să o suporte. Această opinie este susținută de versetul relevant.
(en-Nûr 24/4)
Pe lângă modul de înțelegere, probabil că a influențat și ideea că infracțiunea săvârșită nu se conciliava în niciun fel cu mărturia.
Se menționează că opinia, susținută de unii malikiti, conform căreia, în cazul răspândirii corupției și a lipsei de martori care să îndeplinească condițiile de justiție, judecătorul ar putea recurge, din necesitate, la mărturia celor mai buni dintre cei disponibili, pentru a evita pierderea drepturilor, a fost acceptată de mulți cărturari șafiiti, precum Ezraî și Ahmed b. Abdullah el-Gazzî.
(Kâsânî, VI, 268).
Kâsânî subliniază că nu ar fi corect să se fie prea strict în acest sens, afirmând că dacă mărturia celui care a mințit o singură dată nu ar fi acceptată, s-ar închide ușa mărturiei.
(Bedâ’i, VI, 269, 270-271).
Din acest motiv, mulți teologi au considerat necesar să precizeze că nu există o condiție cum ar fi să nu fi săvârșit niciodată păcate pentru a putea depune mărturie.
Investigarea situației reale a martorilor din punct de vedere al justiției
(recomandare)
A fost dezbătut dacă este necesar sau nu, Abu Hanifa considerând că justiția aparentă este suficientă în privința drepturilor, cu excepția pedepselor și a răzbunirii, în timp ce Abu Yusuf și Muhammad au condiționat necesitatea de puritate morală. În cazul în care adversarul contesta justiția martorului, în cauzele de pedepse și răzbunire, există consens în doctrina Hanefita că, indiferent de obiecția adversarului, judecătorul trebuie să investigheze martorii, nu limitându-se la justiția aparentă.
(H. Yunus Apaydın, „Şahit Md.”, DİA, 38/281)
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
