Dragul meu frate,
Apa pe care o bem, aerul pe care îl respirăm, pământul pe care îl călcăm, noaptea care coboară peste noi cu stelele ei în fiecare seară, soarele, luna…
O simplă, mică, umilă omidă care suferă, se străduiește și se transformă în fluture este o minune. Un ou sau o sămânță sunt minuni pline de lumină.
Puterea Divina, care scrie programul de viață al ființei vii în ouă, care plasă în semințe proiectele fabricilor de copaci uriași, trimite ființele vii pe câmpul de educație numit pământ. Nu se observă nici cea mai mică lipsă de ordine sau lipsă de scop în programele lor de viață, la fel cum reproducerea ființelor vii nu este lăsată la voia hazardului. Toate ființele vii din fiecare mediu sunt în armonie perfectă una cu alta. Perturbarea acestei armonii prin intervenția omului conduce la daune greu de reparat.
Dacă analizăm cu atenție constatările legate de planificarea populației la animale, putem înțelege mai bine cum înțelepciunea divină a acoperit pământul punct cu punct. Și putem înțelege din nou că Cel care a realizat acest plan magnific, Cel care a creat toate ființele vii cu proprietățile lor miraculoase; Cel care trimite soarele, aerul, lumina, vântul în ajutorul celor vii; Cel care trimite plantele în ajutorul animalelor, animalele în ajutorul oamenilor, organele corpului în ajutorul reciproc, particulele de hrană în slujba celulelor corpului, este Zat-ı Zülcelal (CC)…
Încă înainte ca factorul de foame să intre în acțiune, se declanșează un mecanism biologic de reducere a populației. Sistemul hormonal al organismului începe să funcționeze diferit. Ovulația se oprește, iar organele genitale intră în regresie. Se modifică comportamentele psihologice: ca la iepuri, vulpi, căprioare, șobani…
A oferit șobalanilor norvezi sălbatici hrană abundentă și spațiu, a prevenit îmbolnăvirea lor, menținând doar factorul densității populației. După 27 de luni, în timp ce ar fi trebuit să obțină 5000 de șobani din 20 de perechi, cu ritmul normal de reproducție, au rămas doar 150. Șobanii crescuți în interior, odată ce au atins o anumită densitate a populației, au început să-și schimbe comportamentul, deși anterior se tratau reciproc cu surprinzătoare bunătate. Masculii au început să abuzeze de femele, femelele nu mai construiau cuiburi sau le lăsau inaccesibile, dând naștere în locuri aleatorie, abandonând puii, iar puii orfani erau devorați de ceilalți. Mortalitatea puiilor a crescut la 90%, iar mortalitatea mamelor la 50%. S-a observat că masculii, în continuă luptă, se epuizau și morceau la o vârstă fragedă.
Otto Koenning a efectuat un experiment similar. A plasat pelicani albi într-un spațiu închis la Institutul din Wilhelminenberg și i-a hrănit abundent. Viața socială și familială a pelicanilor albi a fost răsturnată, luptele s-au succedat, iar pelicanii albi, odinioare albi ca zăpada, au rămas, în scurt timp, niște animale nefericite, murdare, sângeroase, care chiar călcau propriile ouă și pui. Puii care au supraviețuit nu au reușit să scape de stadiul de pui, continuând să alerge după mamele lor, chiar și când au crescut și aveau hrană abundentă. Nu au fost capabili să fie nici mame, nici tati.
Aceleași fenomene se observă, nealterate, și în mediul natural. De exemplu, focile se adună în mase imense pe o insulă în sezonul de reproducere, pierdând comportamentul lor normal. În Marea Nordului, în largul Angliei, se află insula Farne. În sezonul de reproducere, circa 4.000 de focile se adună pe această insulă. Insula se transformă practic într-un târnaș de carne. Multe din puii născuți sunt zdrobiți sau mor de foame printre animalele aglomerate. Este interesant că focile nu se reproduc pe alte insule apropiate, ci se adună doar pe această insulă.
Este ca și cum ar măsura densitatea de populație a insulei. Astfel, se previne explozia demografică a focilor. Acest program pentru focile este ca și cum ar ordona luarea de măsuri preventive împotriva unei posibile amenințări a foaminii care ar putea apărea într-un viitor îndepărtat.
Pe insula Royale, situată în lacul Superior, Canada, trăiesc 600 de elani (Moose), un tip de cerb de dimensiuni mari (în medie 800 de kilograme). Acum 24 de ani, când lacul s-a înghețat, un puiș de lup de 19-21 de exemplare a migrat din Ontario pe insulă. Dave Mech și Philip C. Shelton au monitorizat relația dintre elani și lupi timp de 10 ani. Numărul elanilor, care distrusese pădurile insulei, a scăzut rapid după sosirea lupilor, stabilizându-se la aproximativ 600 de exemplare.
Lupii, cum se știe, sunt animale inteligente cu o puternică organizare socială. Sunt conduși prin anumite metode. Pe insulă se deplasează în două haite separate. Haitu mare este alcătuită din 15-17 indivizi. Viața lor sexuală este atent monitorizată. Înmulțirea are loc, dar în ultimii 10 ani, niciun pui nu s-a adăugat haitei. Numărul haitei nu a depășit 21-22. Aria de viață a fiecărui lup este de un kilometru pătrat. Numărul căpriorilor s-a stabilizat la 600. Și cu atenție, la fiecare doi-trei zile, ei prind un singur animal, evitând cu grijă să perturbe echilibrul.
Este binecunoscut că leii au o viață socială, organizată în grupuri. Instinctul matern, protejarea puiilor, grijile pe care le acordă sunt exemplare. Însă, odată ce condițiile de hrănire în mediul lor se deteriorează, dreptul la hrană revine doar celor cu forța necesară pentru a supraviețui. Chiar și mama lor aruncă puiul cu o lovitură de labă. Nu ascultă niciodată puii care, slabi, cu pielea și oasele la vedere, urmează turma și imploră hrana până la moarte, iar femelele supraviețuiesc, păstrând capacitatea de reproducere.
Atunci când densitatea de populație a șobalanilor atinge un anumit nivel, din excrementele masculilor începe să se degaje un miros. Acest miros sterilizează femelele. Dacă un mascul străin este introdus în cușta unei femele gravide, mirosul diferit cauzează oprirea dezvoltării fetului în uter sau rezultă în avort.
Un mecanism similar funcționează și la insectele făinoase. Când numărul larvelor pe gram de făină se dublează, reproducția încetește. Dacă se introduce un larvă de broasca-țapă într-un iaz unde broaștele-țapă s-au adunat, se observă că larvele mici încetează imediat de a mânca și mor în scurt timp. Într-o cantitate de 120 de litri de apă, o broască-țapă mare este suficientă pentru a ucide prin foame șase broaștele-țapă mici. Chiar și dacă apa în care se află o broască-țapă mare se toarnă în acvariul broaștelor-țapă mici, se obține același rezultat. S-a constatat că această substanță chimică reglează numărul broaștelor-țapă dintr-un iaz. Observații similare au fost făcute și la pești.
Adaptarea la elefanți este complet diferită. Elefanții, care au o viață socială puternică și sunt inteligenți, migrează în zone potrivite dacă apare un pericol într-o anumită regiune. În parc Serengeti din Africa de Est, acum 30 de ani nu existau elefanți. În 1958, Grzimek a numărat 60 de elefanți, numărul lor a crescut la 800 în 1964 și la 2000 în 1967.
10.000 de elefanți s-au adunat în Parcul Național de la cascadele Kurkizon din Uganda. Când turme de elefanți au început să depășească capacitatea parcurilor naționale, totul s-a răsturnat. Dar, în scurt timp, s-a observat că animalele au început să-și regleze populația. Suprapopulația nu a provocat degenerescență la elefanți. Mai degrabă, în timp ce femelele normale și sănătoase au continuat să trăiască, s-a observat că ele au început să mărească intervalele dintre nașterile lor, perioade normale de doi ani și trei luni între naștere și împerechere extinzindu-se la 6-10 luni.
Înmulțirea necontrolată se observă la lemminguri și ghinși, în timp ce la toate celelalte animale, planificarea populației este gestionată cu măsuri stricte. Totuși, chiar și iepurii, care la început au invadat Australia ca o calamitate, au reușit să dezvolte un mecanism de adaptare…
(Se știe că navele din acea perioadă transportau animale vii pentru călătoriile lungi pe mare.) În al 6-lea an, iepurii au apărut și, în cele din urmă, au devastat flora continentului, provocând o catastrofă. Vânatul, otrăvirea, îmbolnirea cu virusuri nu au fost suficiente pentru a combate această catastrofă. Cu toate acestea, cu timpul, s-a observat că iepurii își reglează singuri populația. În sezoanele uscate, masculii nu se apropie de femele, iar dacă se apropie, femelele gravide avortează. Cu toate acestea, în anii cu ploi abundente, ritmul de reproducere crește.
Să revenim la lemminguri și gâștele. Lemmingurile, rozătoare asemănătoare șobânelor care trăiesc în zona peninsulei Scandinavie, au invadat regiunea în primăvara anului 1967, în număr de milioane, parcă ar fi ieșite din pământ. Ca în stare de nebunie colectivă, au migrat în coloane kilometrice, traversând tundre, munți, râuri și lacuri ale Alaskăi, având un singur scop. După o călătorie de 200 de kilometri, au ajuns la stâncile abrupte ale capului Barrow și, fără ezitare, s-au aruncat în apele gazoase ale Mării Nord, unde au murit.
Un eveniment similar a fost observat la antilopele acum dispărute din Africa. Se știe că, odată cu creșterea populației, turme de peste 50.000 de animale au migrat nebuneste spre deșerturi, unde au murit.
Locustele trăiesc în locurile unde se află, până la o anumită densitate. Odată ce densitatea depășește un anumit nivel, se produce o transformare bruscă: cresc în dimensiune, își schimbă culoarea, formează imediat grupuri și roiuri, și în cele din urmă, miliarde dintre ele, în grupuri care se întind pe kilometri întregi, se îndreaptă spre deșerturi sau mări, distrugând tot ce le stă în cale, și mor.
Au fost observate roiuri de gâscă care au migrat pe distanțe de 3.200 km în Africa, ajungând chiar în mijlocul Atlanticului. Există dovezi că nu doar cantitatea, ci și sexul animalelor este reglat.
Din punct de vedere biologic, organismele feminine și masculine au aceleași șanse de a se forma. Însă, dacă ceva tulbură echilibrul dintre masculi și femele, se declanșează un mecanism de ajustare pe care cercetătorii nu reușesc să-l înțeleagă, prin care echilibrul se restabilește. Dacă numărul masculilor este mai mare, crește proporția femelelor la nașteri, și așa mai departe, până când cele două părți sunt egale; dacă numărul femelelor este mai mare, crește proporția masculilor la nașteri.
Aceste mecanisme de ajustare își găsesc aplicabilitate și în societățile umane. Acest lucru se observă în mod clar, în special, în perioadele de după război.
Ceea ce ne interesează cu adevărat nu este evenimentul în sine, ci mai degrabă forța care stă la baza acestor mecanisme fiziologice, cunoștința și puterea care determină funcționarea lor. Cu toate acestea, dispariția speciilor se desfășoară conform unei ordini legale, iar ființele vii continuă să trăiască în grupuri, în formațiuni.
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
