– Pe ce surse se bazează afirmația că poarta pocăinței este întotdeauna deschisă?
– Se aplică și celor care s-au convertit de mai mult de trei ori?
Dragul meu frate,
Mai întâi, să precizăm că:
Poarta pocăinței este întotdeauna deschisă pentru toți.
Apariția semnelor care indică că viața solitara a luat sfârșit conduce la închiderea acestei porți. Întrucât, terenul pe care se desfășoară proba din lume este o sală de viață unde viața este în plină desfășurare. Apariția semnelor care indică că viața a luat sfârșit arată că proba s-a încheiat. Nu se poate vorbi de pocăință într-un loc unde nu există timp pentru pocăință.
Semnele care indică că proba s-a încheiat sunt de două feluri.
1)
Semnul care vestește apropierea Apocalipsului:
Este ca și cum soarele ar răsări dinspre apus.
Apariția acestui semn indică faptul că sala de examen a lumii s-a închis, iar pe măsură ce acest lucru s-a întâmplat, ușa pocăinței a fost, de asemenea, închisă.
Abu Hureira relatează: Profetul (pace fie cu el) a spus:
„Sfârșitul lumii nu va veni decât când soarele va răsare dinspre apus. Când soarele va răsare dinspre apus, toți cei care îl vor vedea vor crede. Dar acest moment,
(Menționat în Coran)
„Credința celor care nu au crezut sau nu au obținut bunuri prin credința lor nu le va fi de niciun folos în Ziua Judecății, când va veni una din semnele Domnului tău.”
(Enam, 6/158)
este timpul menționat în versetul respectiv.”
(Buhari, Tafsir, 9, Rikak, 40)
Se pare că, în opinia lui Buhari, credința nu este acceptabilă decât atunci când este singură.
„Răsăritul soarelui din răsărit”
Din cauza faptului că a fost menționat ca atare, a devenit mai celebru.
Cu toate acestea,
„Soarele răsare dinspre apus”
-în numeroase surse de hadituri, precum cele ale lui Ahmed ibn Hanbal, Taberani, Muslim, Nasa’i, Tirmizi, Darimi-
a fost indicat ca motiv pentru care pocăința nu a fost acceptată.
(vezi Ibn Hajar, 11/354-355)
Deoarece în multe surse, refuzul pocăinței este menționat ca motiv pentru refuzul credinței, așa cum se găsește și în Buhari, este firesc ca acest aspect să fie evidențiat. De fapt, la fel cum pocăința înseamnă a renunța la păcate, credința este o formă de pocăință de la necredință.
Bediuzzaman Said Nursi a oferit, ca o explicație a acestui hadit, următoarele cuvinte:
„…Doar că Soarele să răsară dinspre apus”
Întrucât obligă pe toți la credință cu o evidență incontestabilă, poarta pocăinței se închide; pocăința și credința nu mai sunt acceptate. Căci Abu Bekr și Abu Jahl sunt egali în credință. Chiar și coborârea Domnului Isus (pace fie cu el) și faptul că el este Isus (pace fie cu el) sunt cunoscute prin atenția luminii credinței; nu le cunoaște toată lumea. Ba chiar personaje teribile precum Antichristul (Deccal) și Sufyan nu se cunosc pe ei înșiși.”
(vezi Şualar, p. 579)
Nu există diferență între pocăința de păcat și pocăința de necredință. Într-adevăr, conform majorității cărturilor șafiți, pocăința cuiva care a apostaziat și apoi s-a convertit din nou la islam este acceptată. Ba chiar…
Chiar dacă ar repeta căderile și pocăințele de o sută de ori, pocăința lui ar fi totuși acceptată.
.
(vezi Maverdi, el-Havi, 13/449)
2) Al doilea semn: „apocalipsul mic”
este un semnal de moarte care indică apropierea sfârșitului personal al persoanei respective.
Cu acest semnal, speranța celui care a pierdut speranța s-a răsturnat, iar lumea sa particulară a intrat în apocalips.
„Sau aceia care au săvârşit rele, apoi, când moartea le-a fost apropiată, au zis: «Acum mă pocăiesc!» – nu este pocăinţă acceptată pentru aceia care au murit ca necredincioşi. Noi le-am pregătit o pedeapsă dureroasă.”
(Nisa, 4/18)
Versetul subliniază judecata personală, adică judecata individuală.
De la Profetul Muhammad (pace fie cu el),
că pocăința nu va fi acceptată de la momentul în care durerile mortale au început
Au fost transmise hadith-uri (traditii islamice) despre acest subiect.
(Müsned, II, 132, 153; İbn Mâce, Zühd, 30; Tirmizî, Daavât, 98)
Atât credința, cât și pocăința pot avea loc cu implicarea minții și a inimii, deci a voinței.
Credința în lumea de dincolo, care este un element esențial, dispare odată cu apropierea morții sau a sfârșitului lumii, iar voința dispare, făcând imposibilă continuarea păcatului.
Nu se poate ca o persoană aflata în această situație să manifeste vreun comportament care să aibă valoare religioasă.
(Maturidi, Tevilâtü’l-Kuran, IV, 93-98)
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
