– Este permis ca un stat să-și ucidă soldatul care fugi de pe câmpul de luptă în timpul jihadului?
– Sau este permis să-l bată, să-l tortureze?
– De exemplu, informațiile furnizate cu privire la cucerirea Constantinopolului, sunt ele permise conform legislației islamice? Dacă da, care este sursa lor? Dacă nu, cum se poate explica faptul că un sultan precum Fatih le-a putut face?
– Mehmed Fatih, Sultanul, a proclamat că va răsplăti primul soldat care va urca pe zidurile Constantinopolului, dar că va executa pe cei care vor fugi de la luptă.
– Bătălia a început înainte de răsăritul soarelui, dar scările ridicate pe ziduri erau imediat răsturnate de soldații bizantini, iar soldații care se apropiau de ziduri erau uciși cu pietre și săgeți aruncate. Atacul acestui grup a durat două ore. Majoritatea acestui grup, care a fost distrus, a început să fugă spre tabere. Dar ordinul dat de Mehmed al II-lea cu o zi în urmă a fost pus în aplicare; soldații care fugeau au fost uciși cu sabia și forțați să se întoarcă la ziduri.
– Soldații din al doilea grup nu reușeau să urce pe ziduri, nu reușeau să monteze scaunele. Soldații bizantini respingeau toate atacurile folosind ulei fierbinte, greușe, săgeți și pietre. Al doilea grup era epuizat, iar acest lucru avea un efect pozitiv asupra moralului forțelor bizantine; după o oră și jumătate de luptă, unii soldați din al doilea grup au început să fugă. Și cei care au fugit din luptă au fost executați de comandantii lor, iar Sultanul Mehmed al II-lea a pedepsit câțiva soldați fugari cu topuzul.
Dragul meu frate,
Îluzia că ar fi permisă uciderea politică a soldatilor care fug din armata aflată în război este o iluzie.
Această pedeapsă, a cărei apreciere și aplicare sunt lăsate la discreția celor care conduc statul,
Crimes and penalties of ta’zir
intră în cadrul.
Referitor la tema că fugitul este un păcat mare,
Drumul Coranului
Reproduc din comentariul nostru intitulat:
O voi, cei care credeți! Când vă veți confrunta cu cei care au necredința, în luptă, nu le întoarceți spatele! (15)
Și cel ce va întoarce spatele lor în acea zi, altfel decât pentru a se retrage din luptă sau pentru a se alătura unei alte grupări, va cădea sub urgia mâniei lui Allah, iar adăpostul lui va fi Iad. Și ce rău adăpost! (16)
Mâncare
(15)
O voi credincioși! Când vă confruntați cu cei care neagă credința în luptă, nu le întoarceți spatele și nu fugiți.
﴾16﴿
Cineva care, în timpul luptei, întoarce spatele inamicului și fugărește, fără a fi pentru a schimba poziția sau pentru a se alătura altor unități, va fi supus mâniei lui Allah, iar locul lui va fi iad, ce sfârșit rău!
Tefsir
Interpretarea și comentariile celor care consideră că versetele care explică consecințele fugii din luptă, aparținând celor revelate după Badr, au fost revelate înainte de luptă, nu corespund realității, având în vedere că după Badr au apărut diferențe de așteptări și opinii cu privire la împărțirea butinului. Conflictul, care a început cu mici raiduri înainte de Badr, a continuat să crească după luptă. Allah, care știa că așa va fi,
atât pentru a încuraja credincioșii să lupte atunci când este necesar și să suporte durerile și dificultățile pe care le implică, cât și pentru a crea sancțiuni care să împiedice evadarea din luptă.
a revelat aceste versete.
Unii exegeți, plecând de la ideea că cei care fug din bătăliile la care Profetul a participat personal nu aveau opțiuni precum tacticile de luptă sau alianța cu o altă unitate, în timp ce în alte timpuri și situații ar putea exista justificări legitime, au susținut că formularea și prevederile dure ale versetelor sunt specifice timpului Profetului și bătăliilor la care a participat personal, afirmând că în acest caz, indiferent de numărul inamicilor, nu este permis să părăsești bătălia.
Iată un exemplu care susţine acest punct de vedere:
Abdullah ibn Umar, aflat în retragere cu câțiva camarazi în timpul unei confruntări la care Profetul nu era prezent, a ajuns la concluzia că faptele lor constituiau o dezertare care atrăgea mânie divină.
„Să intrăm în secret în Medina, să-l vedem pe Profet. Dacă pocăința noastră va fi acceptată, să rămânem acolo, iar dacă nu, să plecăm.”
au spus. Au mers să-l informeze pe Profetul despre situație, înainte de rugăciunea de dimineață. El a spus:
„Voi nu sunteți fugari din fața războiului, ci vă retrageți pentru a vă pregăti să luptați din nou.”
După aceste cuvinte, Ibn Umar și tovarășii săi au sărutat mâna profetului, iar acesta a adăugat:
„Eu sunt trupa care a venit să întărească pozițiile când musulmanii s-au retras.”
(Abu Dawud, Jihad, 106)
Considerând fugea din fața bătăliei ca una dintre păcatele capitale (kebâir).
Hadisul celebru
(Buhari, Vesaya, 23; Muslim, Îman, 145)
în plus, alte două versete sunt direct legate de subiectul nostru.
Primul
Versetele se referă la Bătălia de la Uhud, condamnează pe cei care au părăsit câmpul de luptă și vorbesc despre iertarea lui Allah.
(Al-Imran 3/155)
Al doilea verset
este legat de dezintegrarea și fugă din timpul Bătăliei de Hunayn; și acolo, cei care au fugit au fost condamnați, iar s-a menționat că unii au fost iertați.
(Al-Tawbah 9/25-26)
Concluzia care se deduce din aceste versete este:
fugă din luptă, cu excepția cazului în care este necesară ca tactică de luptă sau pentru a se alătura altor unități, este considerată o mare infracțiune și păcat.
La interpretarea versetelor coranice și a haditelor relevante, preferăm să tragem concluzii ținând cont de necesitatea situației, de condițiile istorice și de regulile generale, în loc să limităm aplicarea lor la cazuri speciale (tahsis) sau să considerăm că unele dintre ele sunt abrogate (nesh) din cauza contradicțiilor dintre ele.
Astfel, texturile pot fi interpretate în felul următor:
Chiar dacă inamicul era de două sau de zece ori mai numeros, musulmanii au fost încurajați să intre în luptă și să reziste, în caz de necesitate, având încredere în ajutorul lui Allah.
Este strict interzis ca, în timp ce trupele militare sunt în luptă, unii soldați să fugă singuri sau în grup, fără motiv militar, deoarece acest lucru ar dauna celorlalți și ar reduce șansele de a câștiga războiul.
Însă a fugi pentru a-și salva viața în lupte individuale, a nu intra în luptă împotriva unei forțe inamice superioare din cauza imposibilității de a câștiga, sau a se retrage în mod ordonat și sub comanda superiorilor în fața posibilității de a suferi pierderi grele… nu pot fi considerate ca forme de dezertare sau de alte forme blamabile sau interzise de a părăsi câmpul de luptă.
Evenimentul care a avut loc cu Ibn Omar îi corespunde o fugă, urmată de pocăință, căință și căutarea refugiu la Profetul Muhammad, o stare de supunere. Bazându-ne pe acest eveniment…
„relocare în sprijinul unei alte uniuni”
Nu este corect să se mențină și să se extindă un concept și o regulă în mod contrar naturii subiectului.
Evenimentul care a avut loc cu Ibn Omar și apropții săi constă în fugă, urmată de pocăință și predare. Profetul le-a iertat, considerând că venirea lor și predarea lor ca o consolare, ca o mutare de la un front la altul și ca o alianță cu unitatea în care se afla el.
Soldații care au fugit de război, dar s-au pocăit ulterior și s-au predat autorităților competente, pot fi grațiați și trimși din nou la front, dacă condițiile sunt favorabile.
(vezi Comentariu pe Coran, Vol. II, 672-674)
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări