Dragul meu frate,
– Această chestiune este identică cu orice altă chestiune legată de rugăciune. Deci, implorarea lui Dumnezeu de către un om îi distruge credința în El?
Putem găsi răspunsul la această întrebare în Coran:
Importanța rugăciunii adresate lui Allah este subliniată în acest verset și în multe altele similare.
– Rugăciunea este o necesitate a credinței, un semn al sclaviei. Acționa în limitele cauzalității, de exemplu, luând medicamente, nu contravine încredere în Allah, ci este chiar incurajată în unele hadituri care au acest sens. Rugăciunea, implorarea, sunt importante semne ale sclaviei, întrucât arată că omul recunoaște propria sa neputință și necesitatea de a se adresa lui Allah.
Prin urmare, rugăciunea nu contravine încrederii în Allah. Important este să se știe că rugăciunea este pentru ca Allah să creeze, că Allah este cel care acționează în spatele acestor perdele, de exemplu, că nu este medicamentul, ci Allah care face vindecarea.
– Mai mult, există tradiții haditice care relatează că Profetul Muhammad (pace fie cu el) a rogat această rugăciune în timpul bolii sale mortale.
Și Imam Ghazali a inclus relatarea acestui hadis în propria sa carte.
Este imposibil ca Imam Gazali să considere ca fiind contrar conceptului de „tawakkul” (încredere în Allah) o acțiune pe care Profetul Muhammad (pace fie cu el) a întreprins-o el însuși.
Gazali a tratat subiectul din întrebare în ultima parte a lucrării sale, intitulată… Această parte a fost publicată ca o carte separata cu același nume, atât în limba arabă, cât și în traducere.
Explicația lui Gazali din acest pasaj nu se referă direct la rugăciune. El evaluează situația din perspectiva celor care doresc moartea pentru a se uni cu Dumnezeu. Informațiile relevante sunt următoarele:
Știu că cel care se lăsă cuprins de viața de lume, se lăsă amăgite de frumusețile ei și iubește excesiv pofta ei, inima lui cu siguranță va fi nepăsătoare la amintirea morții. Și când i se amintește, nu va fi plăcut, ci se va revolta. Aceștia sunt aceia despre care Allah a spus:
. Cei care se dedau lumii și poftelor lor.
. Cei care s-au pocăit și s-au convertit.
Persoane cunoscute ca având o spiritualitate înaltă, care au atins perfecțiunea spirituală.
Ei nu se gândesc niciodată la moarte. Când se amintesc de ea, se plâng de lucrurile pe care nu le-au putut face în lume, apoi încep să o discrediteze. Amintirea morții de către o persoană în această stare o îndepărtează de Allah, mai degrabă decât o apropie.
Cineva, din frică, aduce adesea aminte de moarte, ca să-i fie clar semnificația pocăinței. Uneori, din frică că moartea ar putea să-l surprindă înainte să se pregătorească mai bine și să-și finalizeze pocăința, ar putea să nu aprecieze moartea. Dar, din acest punct de vedere, este scuzabil pentru că nu apreciază moartea. Această persoană este profeta lui Allah (s.a.v.).
Nu intră sub amenințarea hadith-ului. Căci această persoană nu consideră moartea și reunirea cu Allah ca ceva rău; el spune aceste lucruri din teama că va pierde ocazia de a se reuni cu Allah din cauza păcatelor sale.
Situația acestei persoane este similară cu cea a îndrăgostitului care, pentru a-și revedea iubit(ă)ul/a în condiții favorabile și cu aprobarea acestuia, face pregătiri și, prin urmare, amână reîntreunirea. Acesta nu este considerat, în acest sens, ca cineva care privește rău reîntreunirea cu Dumnezeu.
Semnul că cineva nu iubește moartea din acest motiv este că este mereu pregătit pentru ea, că nu se ocupă cu alte lucruri. Altfel, se încadrează în grupul celor care se dedau la dragostea de lume.
El îşi aminteşte mereu de moarte. Căci moartea este momentul reîntâlnirii cu cel iubit. Cel care iubeşte nu uită niciodată momentul reîntâlnirii cu cel iubit. Ba chiar, aceşti sfinți adeseori găsesc venirea morții lentă; ei doresc ca moartea să vină mai repede, pentru a se elibera din acest lume plină de păcătoși și a se reîntâlni cu Domnul lumilor. Într-adevăr, Huzeyfe, din rândul Sahabilor, a spus în ultimele sale momente:
O persoană care se pocăiește de păcatele sale și dorește să se apropie de Dumnezeu prin fapte bune, este scuzată pentru că nu acceptă moartea, la fel cum o persoană cu discernământ este scuzată pentru că dorește și își dorește moartea.
O treaptă mai înaltă decât cele două este cea a celui care încredințează treburile sale lui Dumnezeu, care nu preferă moartea sau viața pentru sine, ci pentru care tot ce este cel mai bun și cel mai drag este cel mai drag pentru Domnul său. Un astfel de om a atins stadiul de acceptare și supunere datorită abundanței dragostei și afecțiunii sale de nivel avansat; iată adevăratul scop și ideal.
In orice caz, amintirea morții reprezintă o virtute și o binecuvântare. Căci chiar și cel mai devotat la viața lumească, amintindu-și de moarte, începe treptat să se depărtească de lume. Întrucât binecuvântările lumii devin acum o povară pentru el, iar savoarea lumii dispare. Tot ce face ca savoarea și pofitele lumii să devină amare pentru om, este de fapt un mijloc de eliberare pentru el.
Profetul Muhammad (pace fie cu el) a spus:
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
