– Seyyid Abdülhakim-i Arvasi hazretleri definește credința (iman) astfel:
„Credința constă în a crede și a confirma, fără a consulta rațiunea, experiența sau filosofia, ceea ce profetul Muhammad, pace fie cu el, a proclamat ca profet. Dacă se crede doar pentru că este conform cu rațiunea, se crede în rațiune, nu în Profet, sau se crede simultan în Profet și în rațiune, caz în care credința în Profet nu este deplină. Fără credință deplină, nu există credință.”
Dragul meu frate,
– În primul rând, nu știm ce a spus Seyyid Abdülhakim Arvasi Hazretleri, nu știm dacă au fost făcute adăugări sau suprimări la declarația sa originală.
Uneori, comentariile pot da lucrurilor o nouă formă.
Cu toate acestea, credem că sublinierea de către Seyyid Abdülhakim-i Arvasi Hazretleri a necesității de a nu acorda prea multă importanță rațiunii în definiția credinței reprezintă o regulă care trebuie respectată nu în momentul credinței inițiale, ci în îndeplinirea cerințelor credinței. Întrucât credința este cunoaștere, iar cunoașterea necesită rațiune, iar Islamul cere supunere.
Prin urmare, atunci când o persoană crede în cuvintele Profetului Muhammad (pace fie cu el) sau în un verset din Coran, pe care le acceptă doar pentru că sunt conforme cu rațiunea, acest lucru înseamnă, aşa cum se menţionează în expresia respectivă, a crede în raţiune.
„Băi, băi! Jur pe Dumnezeul tau că nu vor fi credinciosi, decăt dacă nu te vor lua ca arbitru in disputele lor, si nu se vor supune cu totul deciziei tale, fară a simti vreun disconfort.”
(An-Nisa, 4/65)
Această realitate poate fi înțeleasă din versetul care spune: „Și nu credeți că voi veți intra în rai doar cu speranța că veți intra în rai”. Cuvintele lui Abdulhakim Hazretleri trebuie evaluate în acest context.
„Credința,
Potrivit interpretării lui Sa’d-ı Taftazanî: ‘Dumnezeu pune în inima robului pe care Îl dorește,
din cheltuirea unei părți din pensia de bătrânețe
este apoi o lumina pe care o manifestă.”
(vezi İşarat-ül İ’caz, p. 42)
A folosi voința liberă a omului înseamnă:
să folosească propriul bun-simț
înseamnă. De altfel, în religia islamă, nu există nici credință, nici fapte.
a nu se considera răspunzători copiii și persoanele cu boli mintale
motivul este că nu au minte.
A crede înseamnă a avea credință.
A crede înseamnă, mai presus de tot, a fi convins cu mintea. Unde mintea nu este convinsă, nu se poate vorbi de credință.
În Coran, în zeci de locuri.
„Nu folosesc mintea lor? Nu se gândea? Nu meditează?”
Exprimări de genul acesta arată importanța rațiunii.
Din acest motiv, în privința credinței și a Islamului
-în afara subiectului pe care l-am prezentat mai sus-
a nu se lua în considerare rațiunea nu este niciodată o decizie judicie…
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
