Dragul meu frate,
Evenimentele istorice, experiențele individuale și colective sunt un oglindă strălucitoare care aruncă lumină asupra viitorului. Din evenimentele istorice, națiunile pot extrage multe lecții și învățăminte. Este esențial să profităm de aceste experiențe pentru a ne pregăti pentru viitor, să evităm repetarea greșelilor din trecut. Într-adevăr, Dumnezeu, în Coran, spune (în traducere):
„Spune: „Përstrăduiți-vă pe pământ și vedeți cum a fost sfârșitul celor dinainte!”
(Grecesc, 30/42)
Nu trebuie să uităm niciodată acest verset și evenimentele istorice care au avut loc în trecut, și trebuie să evităm pe cât posibil comportamentele care ar putea să afecteze unitatea și integritatea musulmanilor.
Da, ordinea și disciplina în lume depind de ascultare.
Întrucât
obiecine,
este fundamentul ordinii și disciplinei.
Este baza binecuvântării și prosperității, a păcii și liniștității, a unității și solidarității. Cel care se supune lui ajunge la scopul său; obține fericirea lumească și dincolo de lume.
Mai întâi, este obligatoriu să ascultăm de Allah, Creatorul întregului univers, căruia toate ființele îi sunt supuse, apoi de Profetul Muhammad (pace fie cu el), care este scopul creației universului, și, de asemenea, de conducătorul statului. Însă, cel care gândește diferit de conducătorul statului, dar nu încearcă să se rebeli, este inviolabil. Fiindcă…
„A nu asculta este una, a se rebela este cu totul altceva.”
Considerăm că este util să reamintim în acest context următoarea apreciere, în scopul unei mai bune înțelegeri a problemei și a convingerii că deciziile luate sunt conforme cu justiția.
În jurisprudența religioasă
„azimut”
și
„licență”
Există două concepte fundamentale cunoscute ca. Primul dintre aceste concepte este
„piedad”
iar celălalt
„fatwa”
este.
Deși principala regulă este să trăiești și să judeci conform cu pietatea, în situații dificile, aplicarea și judecarea conform cu fatwa a devenit o cale de excepție căreia se recurse pentru ummet.
Prin urmare, abordarea și evaluarea unor astfel de probleme și evenimente din perspectiva conformității cu taqwa (pomenirea lui Dumnezeu, respectul față de Dumnezeu) ne pot conduce pe o cale greșită. Deși este binecunoscut că toți mujtahizii (jurispudentei islamici) au trăit conform taqwa, faptul că au arătat ummeta (comunității musulmane) calea fatwa (răspunsul teologic la o întrebare religioasă) poate fi o dovadă excelentă a acestui fapt.
Iată, în special în domeniul administrației publice, două concepte de justiție care ne atrag atenția atunci când se evaluează chestiuni de sancționare:
Unul dintre acestea este cel care este pur, neamestecat, lipsit de răutate și conform cu pietatea.
„Dreptate absolută”
iar celălalt este acordat în situații dificile și
„Justiția Absolută”
care pot fi aplicate în locuri unde legea nu se aplică, cu valabilitate similară celei a unei fatwa (edict religios islamic).
„Justiția relativă”
dir.
Cu privire la pedepsirea celor care l-au martirizat pe Osman (r.a.) și a celor care au provocat tulburări, a existat un grup care includea personalități proeminente din rândul Sahabilor, printre care se numărau Talha și Zubeyr, ambii din grupul celor zece cărora li s-a promis Paradisul, precum și Aişa, mama noastră (r.anhum ecmain).
„În timpul Profetului (pace fie cu el), al lui Abu Bakr (ra) și al lui Umar (ra), se putea aplica „Justiția Absolută”. Dar acum, mediul este mult prea complicat, deci nu putem să o aplicăm în acest timp. Prin urmare, trebuie să judecăm cu „Justiția Relativă”.”
au exprimat opinia că:
Dacă situația era asta chiar și în epoca Sahabelor, cu atât mai mult în timpul Imperiului Otoman.
„Justiția relativă”
în cadrul cărora au fost aplicate condene la moarte și alte pedepse, conform fatwelor emise de teologii vremii;
„De ce justiția adevărată?”
Nu este potrivit să criticăm spunând că regulile nu au fost respectate.
Dede Efendi, care a relatat prevederile religioase din cărțile de jurisprigență, indicând în același timp sursele lor,
„Cartea de politică”
în lucrarea sa, el afirmă:
„Cei care au cauzat tulburarea ordinii publice,
S-a emis fatwa conform cărora cei care incitau la discordie și corupție puteau fi executați chiar și atunci când nu săvârșeau ei înșiși aceste fapte rele. De asemenea, pentru aplicarea acestui drept de guvernare acordat conducătorului, nu este necesar ca corupția să se fi manifestat efectiv, iar persoana care a fost cauza să fie cu adevărat răuvoiitoră și acuzată. Întrucât prevenirea corupției înainte de a se produce este mai ușor decât remedierea ei după producerea sa. Un sultan religios care se teme de răspândirea ereziei unui eretic, pentru a proteja națiunea de răul lor și pentru ordinea mondială, are voie să execute pe cel care încearcă să se rebeli.”
Hanefi
și
Hanbali
majoritatea imamilor confesionali,
„pentru a restabili ordinea mondială, se poate aplica pedeapsa cu moartea”
au spus.
Tocmai din acest motiv, sultanii otomani, considerând că menținerea statului necesită o conducere unitară, au pus capăt vieții fraților și copiilor lor care încercau să-l împartă, nu din ambiții personale, ci pe baza fatwăului (edictului religios) al Şeyhulislâm, pentru supraviețuirea statului și siguranța națiunii. Au fost extrem de atenți și vigilenți în acest sens, nu au permis niciodată astfel de acțiuni. Au salvat mii de vieți și statul, sacrificând o singură persoană.
De exemplu, când Sultanul Selim I a urcat pe tron, s-a confruntat pe de o parte cu inamicii care vaveau viitorul statului, iar pe de altă parte cu prinții care doreau să tulbure pacea internă a țării. Ca la fiecare schimbare de domnie, mulți prinți care aspiraeau la tron trebuiau să fie eliminați. Dacă nu ar fi fost eliminați, țara ar fi fost pierdută, ar fi izbucnit lupte interne, iar sânge ar fi curgea în țară. Poate că Istanbul, care este azi mândria lumii, și Anatolia, centrul puterii, nu ar fi fost în mâinile noastre.
Tocmai pentru a nu da loc acestor pericole teribile și pentru supraviețuirea statului și siguranța națiunii, sunt necesari lideri precum Yavuz Sultan Selim.
Sultanii, pe baza fatvelor pe care le-au primit, au fost obligați să execute prin moarte pe alguns princi și pe unii demnitari de stat.
De exemplu, fratele lui Yavuz Selim
Prințul Ahmed
, refuzând să recunoască domnia sa ca sultan, i-a declarat război cu trupele aflate sub comanda sa, iar după ce a pierdut această răzmeriță civilă, a fost executat conform legii. Totuși, era fratele său cel mai iubit.
Înfricoțitor
îl executase pentru că colaborase cu bandiți. Se spune că Yavuz a plâns zile întregi de tristețe și durere după execuția fratelui său. Cu toate acestea, a pus supraviețuirea statului și siguranța națiunii deasupra apropuității și dragostei personale pe care o avea față de el.
Yavuz Sultan Selim a executat sentențele de moarte cu avizul Sheikhul Islamului și a dispus ca aceste avize să fie puse în mormânt cu el, spunând:
„Eu voi chema ca martori în fața lui Dumnezeu acțiunile mele pe care le-am întreprins în baza acestor fatwa.”
Din păcate, nu sunt puțini cei care nu înțeleg necesitatea și sensibilitatea situației și care, în mod deliberat, încearcă să difuzeze acest sacrificiu ca pe un act de cruzitate și brutalitate. A rămâne blocat pe astfel de probleme minore, fără a lua în considerare numeroasele servicii materiale și spirituale pe care otomanii le-au adus lumii islamice și umanității, nu este ceva ce rațiunea ar aproba sau pe care conștiința ar accepta.
Surse:
– Mehmed Kırkıncı, Uniunea Islamică și Yavuz Sultan Selim, Editura Zafer.
– Ahmet Uğur, Viața politică și militară a lui Yavuz Sultan Selim.
– Ahmet Akgündüz, Legeașele otomane, Vol. 1 (Legeașul lui Fatih), Publicațiile FEY Vakfı, Kemal Paşa-Zade, Registru IV, p. 113a.; M. Arif, Legeașul lui Fatih, Colecția Societății de Istorie Otomană, 1330 H.
– Ahmet Akgündüz – Doç. Dr. Said Öztürk, Imperiul Otoman necunoscut, 1999, Istanbul.
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
