– De ce, în ciuda versetului „Tu nu vei face ca cei din morminte să audă”, se fac rugăciuni și se adresează salutări celor din morminte? – Dacă hadisele despre salutări și rugăciuni adresate morților sunt autentice, cum putem rezolva contradicția dintre acest verset și hadisuri?
Dragul meu frate,
Versetele coranice și haditele oferă informații detaliate despre starea morților de la momentul morții. Cei care recunosc pe Creatorul unic al universului și îndeplinesc fapte bune vor ocupa locuri înalte de la momentul morții.
(illiyyin),
pentru ei nu va exista niciodată frică sau tristețe; iar necredincioșii și tiranii vor fi închisi într-o viață de pedeapsă severă.
(înregistrare)
a fost exprimat.
Versetul care spune că Faraon și ai săi vor fi aruncați în foc dimineața și seara descrie starea de după moarte a necredincioșilor, tiranilor și ipocriților. Cât despre credincioși…
„ceea ce inimile vor tânji, ceea ce ochii vor admira”
adică
cu simțurile sale materiale și emoțiile sale spirituale
Vor trăi o viață în care vor beneficia de manifestarea harului divin.
Întreținerea sau nu a legăturii cu viața terestră a decedatului depinde de starea lor. Din relatare se înțelege că necredincioșii vor fi ocupați cu chinurile lor în viața de apoi, atât de mult încât Profetul a auzit vocile unor suflete chinuite în mormânt, vocile pe care le-au auzit toți, cu excepția oamenilor și demonilor.
(Buhari, Cenaiz 66, 85; vezi Müslim, Cennet, 17; Nesâî, Cenaiz, 115)
Aceasta arată severitatea chinului aplicat lor. Din acest motiv, ei nu vor fi în stare să intre în contact cu oamenii. Cei credincioși, pe de altă parte, vor evolua atât fizic, cât și spiritual,
unde mormintele vor fi extinse și iluminate, transformând locurile de veciere în grădini paradisiace.
pentru a putea menține contactul cu lumea.
Astfel
„darurile noastre spirituale”
(salvații, răsplătile pe care le aduc versetele recitate)
se îndreaptă spre ei, iar binecuvântările lor luminoase ne ajung nouă.”
(Cuvinte, Cuvânt 29, p. 698.)
Nu credeți că cei care au fost uciși în drumul lui Allah sunt morți! Ba, dimpotrivă, ei sunt vii și primesc provizie de la Domnul lor.
cu versetul (Al-Imran 169)
„O, credincioși și locuitori ai ținutului musulman, pace fie cu voi!”
(Müslim, Cenâiz, 104; Ibn Mâce, Cenâiz, 36) Acest hadis subliniază acest aspect al vieții de dincolo a credincioșilor.
„Între vii şi morţi nu este egalitate. Dumnezeu, cu siguranţă, face să audă pe cine vrea. Tu nu poţi face să audă pe cei din morminte!”
Versetul (Fatır, 35/22) descrie starea necredincioșilor. Așa cum în lumea aceasta, în întunericul necredinței, au urele surde la adevăr și ochii orbii la înțelegere, tot așa în viața de apoi vor fi prea ocupați cu chinurile lor pentru a putea auzi sau acorda atenție altor lucruri.
Între teologi au existat opinii divergente cu privire la administrarea de rugăciuni sau mesaje de consolare celui mort, după ce acesta a fost pus în mormânt și ceremonia de înmormântare s-a încheiat. Unii au susținut că, odată pus în mormânt, mortul nu mai poate auzi pe cei vii, deci rugăciunile sau mesajele de consolare nu ar avea niciun efect și nu ar trebui administrate (1). Alții, pe de altă parte, au afirmat că mortul din mormânt ar putea auzi pe cei vii, dar nu invers, și au susținut că rugăciunile sau mesajele de consolare ar fi permise, invocând ca argument discursul Profetului (pace fie cu el) adresat locuitorilor lui Kalib la Badr, ca dovadă că morții pot auzi pe cei vii, dacă Dumnezeu dorește (2).
Iar Imam Abu Hanifa,
a declarat că îndemnul nu este nici obligatoriu, nici interzis, ci că oamenii sunt liberi să-l dea sau nu după înmormântare (3).
Iar Imam Şafi’i
spune că recitarea de rugăciuni după înmormântare este recomandată. Imam Ahmed ibn Hanbal este de acord cu Şafi’i. Şafi’i, care consideră recitarea de rugăciuni ca fiind recomandată, au adus ca argumente hadisele (traditii islamice) care spun că persoana îngropată aude pașii celor dragi care pleacă (4) și că Profetul a adresat rugăciuni celor politei uciși la Badr (5).
Imam Malik,
„Învățați-i pe morții voștri să pronunțe ‘La ilaha illallah’.”
(6)
în hadisul
„morţii”
din,
„pacienți aflați pe patul de moarte”
precizând că este vorba despre așezarea în mormânt, afirmă că este mekruh (nedoribil) să se facă inculcații celui mort, întrucât nu există niciun raport autentic despre inculcații făcute după înmormântare.(7)
Deși este controversat dacă se pot transmite mesaje, există relatări conform cărora cei din mormânt pot auzi mesajele adresate lor.
După bătălia de la Badr, corpurile celor din tribul Quraysh care au murit în luptă au fost aruncate într-un puit. Profetul Muhammad le-a adresat un discurs:
„O, fiul lui Filan, fiul lui Filan, fiul lui Filan! Ați găsit adevărate promisiunile lui Allah și ale Profetului său? Eu am găsit adevărate promisiunile lui Allah pe care mi le-a făgăduit.”
a spus. Omer:
„O, Mesia lui Dumnezeu! Cum vorbești cu trupurile lipsite de suflet?”
când a fost întrebat, Profetul a răspuns:
„Nu puteți auzi ce spun eu mai bine decât ei. Doar că ei nu pot răspunde.”
(Muslim, Paradisul, 76, 77)
a comandat.
Profetul Mahomed, trecând pe lângă un mormânt, le-a spus celor din apropiere:
„Pacea fie cu voi, locuitori ai locului credincioșilor!”
a ordonat ca să-i salute cu aceste cuvinte.
(Müslim, Cenaiz, 102; Abu Dawud, Cenaiz, 79; Nasa’i, Taharet, 109; Ibn Majah, Cenaiz, 36, Zühd, 36; Muwatta’, Taharet, 28)
Întrucât salutul este adresat celui care îl înțelege, înseamnă că morții recunosc pe cei care îi vizitează. Ibn Qayyim al-Jawziyya, recunoscut ca un erudit cercetător, relatează bucuria pe care morții o resimt, în special vineri și sâmbătă, față de cei care îi vizitează, roagă-se pentru ei și se bucură de comportamentul bun al copiilor lor. (Ibn Qayyim al-Jawziyya, Kitâbu’r-Ruh, 10)
Versetul din Sura Fatır, care se referă la faptul că cei din morminte nu pot auzi, este interpretat, în contextul versetelor anterioare, ca o metaforă care aseamâne necredincioșii cu morții.
„Orbului şi celui care vede, întunericului şi luminii, umbrei şi căldurii nu le este egal. Nici celor vii şi celor morţi nu le este egal. Într-adevăr, Allah face să audă pe cine voieşte. Tu nu poţi face să audă pe cei din morminte.”
(Fatır, 35/19-22)
Interpretând acest verset în contextul versetelor precedente, conform opiniei generale a exegeților, exemplele comparative pozitive reprezintă adevărul, credința, credincioșii și frumusețile pe care le vor atinge; iar exemplele negative reprezintă falsul, necredința, necredincioșii și consecințele lor rele. Interpretarea acestui pasaj se poate rezuma astfel:
Calea pe care o urmează credinciosul este solidă, orizontul și perspicacitatea lui sunt largi, intențiile și voința lui sunt vii, iar faptele lui sunt durabile și utile; pe când necredinciosul este ca mortul, perspicacitatea lui este închisă, inima lui este întunecată, faptele lui nu au sens și sunt în zadar.
(8)
Razi
el oferă următoarea explicație pentru aceste exemple:
„Cel care vede”
cuvânt credul,
„orb”
cuvântu’l-kâfir,
„luminos”
credința,
„întunecat” sau „întunecare”
blasfemia,
„umbră”
confortul și liniștea,
„cald”
suferința și febra arzândă,
„cei vii”
crezători, credincioși
„morţii”
Este folosit pentru a descrie necredincioșii (9). Cu alte cuvinte, ei sunt la fel ca cei din morminte, în sensul că nu pot beneficia de ceea ce au auzit și nu o pot accepta.
Aici, starea necredincioșilor poate fi înțeleasă ca starea unui cadavru lipsit de suflet, care nu simte și nu aude nimic, la fel cum cadavrele din mormane nu pot auzi pe nimeni; necredincioșii, din cauza întunericului necredinței lor, nu te aud, O Profetule, pe tine.
Având în vedere că sufletele aflate în lumea de dincolo au o legătură cu mormanele lor, se înțelege că salutul și adresarea nu sunt adresate corpului, ci sufletului.
Note de subsol:
1. Cei care susțin că morții nu pot auzi pe vii, invocă ca argument versetele: „(O, Mesia) tu nu poți să faci să audă morții…” (Rum, 30/52) și „…Tu nu poți să faci să audă pe cei din morminte.” (Fatır, 35/22). Ei califică, de asemenea, discursul Profetului (s.a.v.) adresat locuitorilor mormintelor la Badr ca o predică și o sfat adresat companionilor săi. (el-Hapruti, Abdullâtif, Tekmile-i Tenkihu’l-Kelâm, p. 145, Ist.).
2. el-Harputi, 145-146, ist. 1332; Ibnü’l-Hümâm, I, 446-447.
3. el-Ceziri, el-Fıkhu Ale’l-Mezâhibil-Erba’a, I, p. 501. Beirut, 1972.
4. Buhari, Cenaiz, 68; Muslim, Cennet, 70-72.
5. Buhari, Meğazi, 8; Müslim, Cennet, 76-77.
6. Muslim, Sahih, Cenaze. l, vol. II, p. 631.
7. el-Ceziri, el-Fıkhu Ale’l-Mezâhibil-Erba’a, I, p. 501. Beirut, 1972.
8. Taberî, Tafsir, XXII, 128-129.
9. Razi, Tafsir, XXVI, 16.
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
