Dragul meu frate,
A folosi voința noastră în conformitate cu dorința de existență ne conduce spre ființa absolută.
Când ne folosim de voința noastră în favoarea neantului, dorim un neant relativ, întrucât nu există un neant absolut.
În acest caz, existența lui Dumnezeu, ca ființă absolută, și existența ființelor pe care El le-a creat, se află în opoziție cu a noastră, care este relativă. O ființă cu o existență absolută nu poate fi suportată de o ființă cu o existență relativă.
Pașii pe care ar trebui să-i facem în acest sens ne vor lăsa, din acest motiv, în chinuri.
Împotriva voinței de existență a ființei absolute și a tuturor ființelor, voința noastră relativă de neexistență se întoarce asupra noastră ca o mare suferință. Chiar dacă dorim să existăm din nou, voința pe care am folosit-o anterior în favoarea neexistenței se opune nouă, creând un impas inextricabil.
Nu trebuie uitat că, în timp ce corpul nostru, toate membrele, părțile și chiar și cele mai mici particule ale lui, doresc să existe, manifestarea unei voințe contrar acestui dorință ar fi o contradicție cu noi înșine și o formă de tiranie exercitată asupra propriei ființe.
Ideea că Dumnezeu ne-ar fi întrebat dacă vrem să existăm sau nu *înainte* de a ne crea este o contradicție logică. Este la fel de absurd ca un pictor să întrebe o pictură *înainte* de a o picta.
De fapt, ar trebui să fie formulată ca o întrebare. Ziua de ieri și ora viitoare nu sunt în mâinile noastre. Cum putem numi existență starea noastră de a fi prins între cele două nimici pe care le numim nume?
Prin urmare, trebuie să căutăm adevărata existență, să ne eliberăm de efemeritatea timpului și de vâlterele micului nostru univers. Dumnezeu este stăpânul veșnității. Adevărata existență Îi aparține Lui. Fericirea absolută este alături de El. Viața și existența noastră, asemănate cu o lumân tremurândă, nu ar exista în mijlocul marii furtuni a acestui univers fără El. Cel care a renunțat la speranță în Dumnezeu, la mila Lui incomparabilă, la bunătatea Sa, a întors spatele celui care este existența absolută.
Nu trebuie să uităm că nu există absența totală. Gânduri de genul acesta sunt modalitatea prin care proba ne arată cine suntem, ce fel de persoană suntem de fapt.
Prin urmare, ar trebui să privim la starea noastră de disperare, să-L recunoaștem pe Domnul nostru ca pe Cel milostiv, să ne întoarcem sincer la El, să ne sprijinim pe El și să lucrăm cu El.
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
