– Conform credinței islamice, chiar și în cel mai rău om există o particulă de lumina lui Allah (îmi cer scuze dacă mă înșel). Cum ar putea Creatorul, care a pus în om o particulă din propria sa lumina, să fie de acord ca omul să ardă veșnic?
– Cum se pot concilia faptul că un om, oricât de rău ar fi, arde veșnic în iad, un loc de „suferință insuportabilă”, cu ideea unui creator numit infinit de milos?
Dragul meu frate,
Mai întâi,
„Potrivit credinței islamice, chiar și în cel mai rău om există o particulă de lumina lui Allah.”
Care este sursa acestei informații? Nu am putut găsi o informație de acest gen.
Al doilea:
Bunătatea infinită a lui Dumnezeu nu contravine faptului că necredincioșii vor rămâne veșnic în iad. Să explicăm acest aspect în câteva puncte:
a)
Dumnezeu a creat în lumea eternă două locuri. Unul este rai, loc de manifestare a frumuseții și a bunătății, iar celălalt este iad, loc de manifestare a măreției și a puterii sale.
Este posibil ca Dumnezeu să nu facă distincție între prietenii și dușmanii Săi?
„Omul nu face diferența între prietenul și dușmanul său”
Întrucât este considerat un defect grav, este, bineînțeles, neplauzibil să se gândească cineva la o astfel de situație în legătură cu Dumnezeu.
Așadar, Allah va introduce prietenii Săi în Rai pentru a rămâne acolo pe vecie, iar dușmanii Săi în Iad, tot pentru a rămâne acolo pe vecie, și va face ca aceia care au conștiință să-și dea seama de diferența dintre ei.
b)
Existența bunătății infinite a lui Dumnezeu nu înseamnă că nu există mânie. Nu putem concepe pe Dumnezeu conform propriilor noastre dorințe. Dacă se poate spune aşa, nu există loc în religie pentru concepția unui zeu care nu se implică în viața oamenilor. Aflăm despre caracterul lui Dumnezeu, despre existența bunătății și mâniei Lui, doar de la El însuși. Dumnezeu spune:
„Spuneți robilor Mei că Eu sunt cel care acoperă păcatele, cel care este plin de mila. Dar pedeapsa Mea este dură, dură!”
(Al-Hijr, 15/49-50)
Este cu adevărat ironic să folosești mila lui Dumnezeu împotriva Lui, în timp ce declarațiile clare ale lui Dumnezeu sunt evidente, și să spui: „De ce pedepsește, având în vedere că are o milă infinită?”.
c)
Una dintre cele mai evidente dovezii ale bunătății infinite a lui Dumnezeu este că, deși El i-a creat din neant și i-a daruit o mie de binecuvântări, nu i-a distrus pe cei care Îi sunt neserioși, nu le-a întrerupt mijloacele de trai, nu le-a amuțit limba, nu le-a orbăit ochii, nu le-a surdăit urechile, nu i-a aruncat instantaneu în adâncul iadului, nu le-a luat viața pe loc și nu i-a trimis în iad.
Cum se poate explica, altfel decât prin mila sa infinită, faptul că Dumnezeu, Creatorul Suprem, al cărui putere infinită este mărturisită de univers, nu i-a anihilat imediat pe dușmanii săi perfide, deși avea putere să o facă?
d)
După cum se afirmă în versetul de mai sus, Dumnezeu nu are doar mila, ci și mânie, furie. Este un fapt că mila arată frumusețea oamenilor, la fel cum mânie arată măreția lor. Mila și compasiunea arată frumusețea, în timp ce furia și mânia arată măreția. Mila și compasiunea sunt calități care aduc răsplata, în timp ce furia și mânia sunt calități care necesită pedeapsă.
Menționat cu laude în lumea umană.
„demnitate personală”
Calitatea de stăpân, probabil, nu exprimă compasiune. Mai degrabă, arată demnitatea, seriozitatea, perfecțiunea celui care reacționează la greșelile altora.
La fel, faptul că Dumnezeu oferă binecuvântări tuturor, prieteni sau dușmani, este o reflectare a bunătății sale infinite. A nega acest lucru ar însemna a fi nebun sau orb.
Invers, pedepsirea de către Dumnezeu a celor care au fost lipsiți de respect față de El demonstrează puterile sale infinite, măreția, grandiositatea, sublimitatea, și faptul că El este singurul zeu și stăpân.
Prin urmare, la fel cum recompensa este o reflectie a compasiunii infinite, sistemul de pedeapsă, care este o reflectie a măreției infinite, este un indicator că Dumnezeu este un ființă perfectă.
e)
Nu există niciun stat sau sultan care să trateze pe egalitate pe cei care îi sunt obeiscenti cu cei care se rebelesc. Întrucât o astfel de atitudine ar fi considerată ca lipsă de demnitate, de orgoliu, de discernământ, de inteligență, de a nu face diferența între bine și rău, din partea sultanului/șefului de stat. Și această acuzație este pe deplin justificată. Căci un om perfect nu confundă bunele cu relele, prietenii cu dușmanii.
Da, cum ar putea un vagabond, un bandid și un om care opresează poporul să-i spună așa domnitorului/regei cinstit al locului:
‘Nu mă poți închistri și nu poți face asta…?’
dacă ar fi să se atingă de onoarea sa, cu siguranță ar construi o închisoare în acel oraș, chiar dacă nu ar exista una, doar pentru acel nesimțitor, și l-ar arunca înăuntru. La fel și cu infideliul absolut, cu necredința sa.
măreția lui, măreția divinului
atinge violent. Și
la măreția puterii sale
atinge cu neghire. Și
la perfecțiunea lui ca Creator
are o relație cu violatorul.
Desigur, chiar dacă iadul nu ar avea multe funcții, multe cauze justificative ale existenței sale și multe scopuri, totuși, ar exista un iad pentru infideli.
„A crea/înfăptui și a arunca pe ei (în foc), este demn/îi stă bine lui, acelui care este glorios și măreț.”
(vezi Nursi, Asa-yı Musa, 48-49)
Acum că aceste adevăruri sunt evidente, a pretinde că Dumnezeu nu este milos, că nu este o ființă perfectă, invocând ca pretext pedeapsa pe care o aplică dușmanilor săi, este un delir depășit, o calomnie sofisticată, o minciune antică.
f)
Dumnezeu –
fie că este infidel, fie că este politeist, fie că este credincios –
Nu este o manifestare a bunătății sale infinite faptul că El lasă porțile pocăinței deschise tuturor și că, acceptând pocăința celor care se căiesc sincer, iartă păcatele lor?
– Din versetele coranice și hadisuri reiese că Allah iartă miliarde de păcătosi fără să-i trimita în iad. Nu arată acest lucru infinitatea iertării și a milostiviei lui Allah?
– Nu este oare reflecția infinitei sale compasiuni faptul că Allah, în cele din urmă, salvează din iad pe oricine are măcar o pică de credință în inima sa?
– Chiar dacă necredinciosul a meritat prin faptele sale să ajungă în această situație (în iad), după ce a suferit pedeapsa faptele sale,
își găsește o anumită familiaritate cu focul și este eliberat de vechile sale violențe. Acești necredincioși au fost răsplătiți pentru faptele bune pe care le-au săvârșit în lume, bucurându-se de mila divină.
Există indicii din tradiția profetică în acest sens.”
(Semne ale minunei, 81)
După ce toți cei care intră în iad ca necredincioși își ispășesc pedeapsa meritată, Allah le ușurează chinurile, sau chiar…
-După cum a spus Ibn Arabi-
Ce altceva este adaptarea focului la ființa umană, la fel cum peștele se adaptează la apă, decît o manifestare a bunătății sale infinite?
g)
Suntem convinși că oricine citește cu obiectivitate aceste cuvinte de aur ale lui Bediüzzaman va fi convins de existența iadului.
Iată un rezumat:
„Existența iadului și pedeapsa sa severă nu contravin bunătății infinite, justiției adevărate și înțelepciunii echilibrate. Ba chiar, bunătatea, justiția și înțelepciunea necesită existența sa. Întrucât, la fel cum pedepsirea unui tiran care calcă drepturile a mii de inculpați și uciderea unei bestii care zdrobește sute de animale nevinte sunt acte de justiție în favoarea celor nedreptăți…
mille
este o binecuvântare.
Și a ierta pe acel tiran și a elibera monstrul este a manifesta o mie de cruzăci față de o mie de nevinovați, în schimbul unei singure compasiuni lipsite de sens.
La fel, ateistul absolut, care ajunge în iad, prin necredința sa comite o gravă încărcare a drepturilor numelor divine (manifestările a mii de nume ale lui Allah, cum ar fi Rahman, Rahim, Kerim), neagă mărturiile ființelor care mărturisesc acele nume, neagă drepturile ființelor care îndeplinesc permanent înalte funcții, cum ar fi declararea că ființele/creaturile sunt lipsite de orice imperfecțiune, și prin necredința sa comite o încărcare a drepturilor lui Allah, care este scopul creației universului, cauza existenței și continuării existenței, prin necredința sa în înalta sa guvernare, cum ar fi a crea, a guverna, a educa, a crește, a hrani, a proteja, și prin necredința sa în îndeplinirea obligațiilor de servire, care reprezintă o formă de recunoștință, și prin necredința sa în reflectarea celor mai bune și mai perfecte atribute ale lui Allah în oglinzile ontologice, comite o crimă, o nedreptate atât de mare, încât nu mai are capacitatea, nici dreptul de a fi iertat. El devine vrednic de amenințarea versetului care spune: (Allah nu va ierta niciodată asocierea cu El).
A nu-l arunca în iad este o mărturie a milostivirii nepotrivite, în timp ce se manifestă o nemiloșenie excesivă față de reclamanții aroganți a căror drepturi au fost încălcate.
(Şualar, p. 230)
Click here for more information:
– Cum este drept ca necredincioșii să rămână veșnic în iad?
– Este dreptatea ca necredincioșii să ardă în iad?
– Se spune că cei din iad se vor obișnui cu chinul după un anumit timp. Nu cred că asta înseamnă că chinul lor se va diminua?
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
