Dragul meu frate,
În epoca Tabi’in,
În lumea islamică, în toate colțurile ei, s-au format mulți teologi și experți în hadith.
Majoritatea dintre ei aveau nivelul de mujtahid (jurist) și nu imitau niciodată unii pe alții. Ei acceptau cu totul problemele pe care Sahabe-i Kiram le-au convenit.
Toate conversațiile din epoca Tabi’in, datorită proximității luminii profetice, erau pline de binecuvântări și fericite. Credulitatea ulemailor care purtau acele conversații era mai tare decât munții, mai puternică decât oțelul. Conștiința lor era pură, mintea lor limpede. Așa cum Companioni ai Profetului (s.a.w.) au extragereat aspectele exterioare și interioare ale religiei Islamice din lumina profetismului, aceștia au urmat același drum.
Însă, în chestiuni controversate între Sahaba, ei preferau opinia sau punctul de vedere pe care îl considerau mai puternic și mai potrivit propriilor interpretări. Știința jurisprudenței, a cărei temelii au fost puse în epoca Sahaba, a atins apogeul în epoca Tabi’in. Și a devenit o știință independentă.
Acea epocă, grație muftiilor, devenise cu adevărat o era a cunoașterii și a înțelepciunii. Cei mai înțelepți ai acelei perioade au dedicat toată atenția lor progresului și exaltării cunoașterii și științei, în special științei jurisprudenței. Întrucât, în opinia lor, scopul suprem era de a extrage și deduce din Coran și Hadisuri soluții detaliate la problemele religioase ale oamenilor.
Cei care au trăit în acea perioadă, savii, au fost adevărații moștenitori ai Profetului (pace fie cu el). Ei au preferat virtutea în locul averii, poziției, faimii și splendorii lumii, care sunt trecători. Acești oameni nu au căutat gloria și onoarea lumii, dar gloria și onoarea nu i-au părăsit. Cercetând cu atenție viața acestor oameni fericiți, se vede că ei au venit în lume nu pentru plăcere și lux, ci doar pentru virtute și cunoaștere.
Virtute,
Este o caracteristică înaltă, rezultatul uniunii cunoașterii cu devoțiunea.
Esprul și fundamentul acestui lucru este mulțumirea Divină, care nu poate fi instrumentalizată pentru nimic material sau spiritual, nici măcar pentru rai. Da, sentimentul de virtute este mult mai sublim decât plăcerile lumești și senzuale. Cine nu a gustat nu poate să știe, cine nu a experimentat nu poate să înțeleagă.
Istoria Islamului ne arată că,
Perioada cea mai măreață și cea mai fructuoasă a cunoașterii și a înțelepciunii a fost cea a Tabi’inilor și a Tabe’i Tabi’inilor, după epoca de aur a lui Asr-ı Saad.
La acea vreme, toți musulmanii nutreau un profund respect și o dragoste autentică față de religie. Credința și Coranul nu domneau doar în inimile și conștiințele lor, ci se reflectau cu toată măreția lor în acțiunile lor. Marea majoritate a oamenilor preferau să participe la adunările științifice. Ei învățau din evenimentele și conversațiile care aveau loc în acele adunări. În acel secol, talentul și capacitatea tuturor ulema s-au concentrat pe ihtihad, iar într-un scurt interval de timp, mii de ulema au atins poziții strălucite în lumea ihtihadului.
Imamul Azam, Imamul Şafi, Imamul Malik, Imamul Ahmed.
Genii precum acești savanți, minți luminoase, sunt torțe de cunoaștere și înțelepciune care au apărut în acea epocă. Ei sunt cei mai apropiați moștenitori ai luminii profetice. Această proximitate joacă un rol enorm în calitățile care i-au distins pe acești indivizi de savanții secolelor ulterioare. De aceea, niciunul dintre teologii care au urmat nu a putut să-i egalize. Privind cu ochi înțelepți la acea epocă, se observă că marii teologi au fost întotdeauna preocupați de exaltarea înțelepciunii și a cunoașterii. Ei au găsit cea mai înaltă bucurie și satisfacție în această ocupație.
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
