– Îmi este frică de moarte, de fiecare dată când mă gândesc la ea.
– Cum pot scăpa de sentimentul ăsta?
Dragul meu frate,
Dar dacă acest lucru ia forma de obsesie, care tulbura somnul, persoana respectiva poate fi condusa la disperatie. Iar disperatia nu este permisa.
Asemenea lucruri se petrec conform voinței și înțelepciunii lui Dumnezeu. Trebuie să avem încredere în înțelepciunea și mila Lui, să ne gândim că moartea este inevitabila și imuabila, dar totodată să fim mereu pregătiți.
Bediuzzaman a spus despre acest subiect:
(din cauza problemelor/greutăților)
Credința și slujirea lui Dumnezeu sunt, la fel ca sursa oricărui bine, și sursa curajului. La fel cum tot răul provine din necredință și erezie, la fel și trăznirea provine din aceeași sursă. Curajul credincioșilor și trăznirea necredincioșilor sunt evidente, mai ales în războaie. Ceea ce face credincioșii curajoși se bazează pe următoarele două principii.
adevărul pe care îl transmite versetul. Cel din prima linie a frontului și cel din spatele liniei sunt la egală distanță de moarte. Ba chiar, cel din prima linie și cel care se odihnește acasă sunt la egală distanță de moarte. Mulți participă la numeroase bătălii și mor în patul lor. Alții mor în prima lor bătălie.
Situația lui Halid ibn al-Walid este un bun exemplu. Într-o zi, în timp ce petrecea ultimele momente ale vieții sale în pat, le-a spus celor din jur:
Un credincios care crede că în luptă există două posibilități bune: fie martiriul, fie victoria, va fi cu siguranță mai curajos decât un necredincios care nu are astfel de aşteptări.
În Külliyat-ı Nur, se predă că credința este o legătură, ceea ce înseamnă că s-a ajuns la cea mai mare sursă a curajului.
Este poarta spre o lume mai frumoasă. Așa cum o sămânță care intră în pământ pare să moară, să putrezească și să dispară, dar în realitate trece la o viață mai frumoasă. Sămânța trece de la viața de sămânță la viața de copac.
La fel, un om mort pare să intre în pământ, să putrezească, dar în realitate el atinge o viață mai perfectă în lumea de dincolo și în lumea mormântului.
Când becul se stinge, electricitatea nu dispare, ci continuă să existe. Chiar dacă nu o vedem, credem că electricitatea este încă prezentă. La fel, când omul moare, sufletul părăsește corpul, dar continuă să existe. Dumnezeu îmbracă sufletul cu o haină mai frumosă, potrivită, și îi permite să continue viața în lumea de dincolo.
Din acest motiv, Profetul (pace fie cu el) a spus:
prin intermediul acestor cuvinte, ne informează despre existența vieții din mormânt și despre cum va fi.
O persoană credincioasă care moare de o boală incurabila este martir. Asemenea martiri ii numim martiri spirituali. Martirii, însă, se deplaseaza liber in lumea de dincolo. Nu stiu ca au murit. Cred ca traiesc. Stiu doar ca traiesc o viata mai perfecta. Profetul (pace fie cu el) a spus.
Adică ei nu-și dau seama că sunt morți. Să luăm, de exemplu, doi bărbați. Ei se află împreună într-o grădină minunata, în vis. Unul știe că este un vis. Celălalt nu-și dă seama că este un vis. Cine va savura gustul cel mai perfect? Bineînțeles, cel care nu știe că este un vis. Cel care știe că este un vis, gândește: „Dacă mă trezesc acum, acest gust va dispărea”. Celălalt, în schimb, savurează gustul complet și real.
Iată că cei care mor în mod normal au o bucurie incompletă, întrucât sunt conștienți că au murit. Însă martiri, nefiind conștienți că au murit, au o bucurie deplină.
Umorile credincioși, care nu suferă chinurile mormântului, au suflete libere. Prin urmare, pot călători în multe locuri. Pot fi în multe locuri simultan. Pot circula printre noi. Chiar Domnul Hamza (r.a.), stăpânul martirilor, a ajutat multe persoane, și ajută pe mulți chiar acum.
Oamenii, veniți din lumea sufletelor în pântecul mamei, se nasc în lume. Se întâlnesc și se văd aici. La fel, oamenii din lumea asta se nasc în lumea de dincolo prin moarte și se plimbă acolo. Așa cum noi însoțim pe cei care pleacă de aici în lumea de dincolo, la fel, și dincolo de mormânt sunt cei care îi întâmpin pe cei care pleacă de aici. Sperăm că noi vom fi întâmpinați de toți cei dragi, în frunte cu Profetul (pace fie cu el), acolo. Doar să fim adevărați slujitori ai lui Allah.
Așa cum noi primim aici copilul nou-născut, sperăm că prietenii noștri ne vor primi și pe noi, pe cei care plecăm de aici în lumea de dincolo. Condiția pentru asta este credința în Allah, ascultarea Lui și a Profetului (pace fie cu el) și moartea în credință.
Și, în mai multe privințe, este o binecuvântare pentru om. Înainte de toate, moartea este o eliberare. O eliberare de povara vieții pe care o purtăm pe umeri. Este o formă de libertate, de eliberare. De exemplu, când îndeplinim un îndatorire, un lucru pe care eram obligați să-l facem, sau când un obstacol ne împiedică să-l facem, acel lucru dispare din responsabilitățile noastre și ne simțim ușurați. Moartea este la fel. Apare în momentul în care nu ne-am așteptat, ne eliberează de povara vieții pe care nu mai putem suporta.
Această realitate este exprimată în hadisul-şerif astfel: Un cortegiu funebru a trecut pe lângă Profetul. El l-a privit și a spus: Compașii au întrebat: Profetul (pace fie cu el) a explicat:
Viața terestră, prin natura sa, este plină de dificultăți, probleme, griji și suferințe. Uneori se transformă într-o închisoare, sufocând omul. Viața devine insuportabilă. Dar moartea vine și șterge toate aceste suferințe și griji. Începe o viață fericită, largă, lipsită de suferință, infinită, fără griji și necazuri. Nu se spune oare în hadit? Căci credinciosul, datorită credinței sale, va găsi în viața de apoi binecuvântări mai ample, iar viața terestră, în comparație cu viața de apoi, va părea ca o închisoare. Iar necredinciosul, negăsind în viața de apoi confortul și binecuvântările din viața terestră, va considera lumea aceasta ca un rai, comparativ cu viața de apoi.
Pe măsură ce omul îmbătrânește, trecând șaizeci, șaptezeci de ani, viața se grevește, devine mai greu de trăit. Aușii slăbesc, vederea se diminuează; bolile, durerile încep să se țină de mână. Toate aceste necazuri apropie omul de moarte. Și bătrânul știe că doar moartea îl va elibera de aceste suferințe. Crede ferm și acceptă că moartea este o binecuvântare pentru el. Este o imagine atât de echilibrată, încât omul caută imediat locul său. Deci, suferințele, bolile din lume, chiar și venirea bătrâneșei înainte de moarte, nu sunt fără sens. Aceste situații treznesc în lumea interioară a omului dorința de a pleca în viața de apoi și de a se reîntâlni cu prietenii. Simțind că moartea este o binecuvântare în fața greutăților vieții și a condițiilor de viață, înțelegem și mila infinită a Celui care domnește peste întregul univers.
Dar, ținând cont că vom fi nevoiți să trăim alături de generațiile anterioare, cu șapte, paisprezece… generații în urmă, într-o lume mult mai supraaglomerată decât cea de azi, este necesar să ne temperăm, într-o anumită măsură, privirea ostilă față de cea mai imuabil realitate. Bunicul nostru, bunicul lui, și un număr imens de buni-buni… Dacă fiecare ar suferi de o boala sau o suferință diferită, cât de grea și de insuportabilă ar fi viața pentru ei, dar și pentru noi, și cât de dorit ar fi moartea. Chiar și din acest punct de vedere, se arată că moartea este o mare binecuvântare. Platon, vorbind despre moarte, nu pronunța o sentință nedreaptă.
Chiar dacă ar fi așezate una lângă alta, strâns unite, ele nu ar intra în lume. Atunci, cum ar intra, așezate cum sunt acum, împrăștiate? Nu ar mai rămâne nici un loc unde să se adapteze, nici o clădire, nici un teren unde să se cultive, nici un loc unde să se meargă. Aceasta este situația lor acum, pentru un scurt timp. Cum va fi situația lor pe măsură ce trece timpul? Iată cum stau lucrurile cu cel care dorește viața veșnică, nu vrea să moară și crede că este posibil. Această credință și dorință sunt rezultatul ignoranței. Moartea nu este rea, ci este un dar divin. Rău este să te temi de ea. Cel care se teme de moarte nu cunoaște adevărata ei față.”
Între moarte și somn există o asemănare strânsă. Somnul este o odihnă și o binecuvântare pentru toți, în special pentru bolnavi și suferinzi; la fel, moartea, fratele mai mare al somnului, este o binecuvântare și o mângâiere pentru cei care suferă și pentru cei care se gândesc la suicid. O persoană paralizată sau imobilizată la pat, incapabilă să-și satisfacă propriile nevoi, sau un bolnav care nu găsește remediu sau medicament, dorește moartea cu o dorință atât de mare că, dacă ar avea un singur dor, ar fi acela de a ajunge cât mai repede la binecuvântarea morții. Cel care încearcă să se suicideze se află în aceeași situație. Dacă moartea ar interveni în ajutorul unei astfel de persoane, aceasta ar scăpa de un păcat mare și nu ar strica viața sa eternă.
Vă recomandăm să citiți cărțile sale publicate de Zafer Yayınları.
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
