Cum ne putem supune cu adevărat Domnului nostru?

– Puteți explica punctele importante legate de supunere/predare?

Răspuns

Dragul meu frate,

Religia este o probă, un examen, atât pentru bărbați cât și pentru femei. Chiar dacă această probă este grea pentru ființa lor, chiar dacă nu înțeleg înțelepciunea ei, cei care doresc să fie musulmani trebuie să se supună voinței lui Allah.

Islamul,

Sursum corda, supunerea, presupune încredere în Dumnezeu / încredere deplină în El. Această încredere, la rândul ei, aduce fericire în lumea de acum și în lumea de apoi. După cum a spus Bediüzzaman,

„Credința în unitatea lui Dumnezeu (tawhid) necesită supunere (taslim), supunerea necesită încredere (tawakkul), iar încrederea necesită fericirea în ambele lumi (saadet-i dareyni).”


(Cuvintele, Cuvintele al XXIII-lea, Punctul al treilea).

Deci, cel care crede în Allah trebuie să se supună Lui. Întrucât credința în Allah înseamnă credință în Numele și Atributele Sale, și în frumusețea tuturor acestor Nume și Atribute. La începutul surelor Coranului, El se…

Rahman

și

Rahim

a crede că Dumnezeu, care se prezintă ca atare, este bun, a crede că tot ce face este frumos,

„Să vedem ce va face Dumnezeu, tot ce face El este frumos.”

Trebuie să-și însuiască acea idee.

La fel cum este posibil ca ceva să fie bun la început și rău la sfârșit, totuși există întotdeauna posibilitatea ca ceva să fie rău la început și bun la sfârșit. Acest aspect este clar exprimat în Coran:

„Vă este impusă lupta, deși o urâți. Poate că lucrul pe care îl urâți este bun pentru voi, și poate că lucrul pe care îl iubiți și îl doriți este rău pentru voi. Dumnezeu cunoaște rezultatul, adevărul, dar voi nu știți.”


(Al-Baqara, 2/216).

Dumnezeu, în care credem, este înțelept, deci nu face lucruri inutile; este drept, deci nu comite injustițe; este milostiv, deci este extrem de blând cu robii săi, prin urmare, necazurile care ne lovesc sunt avertismente, ca o palmă blândă.

Credința în unitatea lui Dumnezeu (tawhid) necesită supunere (taslim), supunerea necesită încredere (tawakkul), iar încrederea necesită fericirea în ambele lumi.

Dacă explicăm mai pe larg aceste concepte, credința și supunerea sunt idei complementare. Un credincios care nu este supus nu poate fi un credincios complet, la fel cum cineva care nu are credință nu poate fi supus. Cel care crede este credincios, cel care se supune este musulman.

Scopul și sensul trimiterii omului în acest lume este de a cunoaște Creatorul universului, de a crede în El și de a-L adora. Întrucât Dumnezeu, Cel Prea Înalt,

„Numai pe spirite și pe oameni”

(Să mă recunoască și)

i-am creat ca să-mi fie slujitori.”


(Zariyat, 51/56)

Așadar, scopul existenței omului este de a-Lă cunoaște pe Dumnezeu, de a crede în El și de a confirma cu credință neclintită existența și unitatea Sa.

„Cel care Îl cunoaște pe Dumnezeu și Îi este supus este fericit chiar și în închisoare. Cel care Îl uită este în închisoare, chiar și în palate, este nefericit.”


(Bediuzzaman Said Nursi, Şualar, p. 208)

Pentru a atinge adevărata mântuire în lumea de aici şi în lumea de apoi, este necesar să ai o credinţă fermă. Căci credinţa face din om un om, îl face sultan în lumea de aici. Fericirea în lumea de aici şi în lumea de apoi se află doar în Islam şi în credinţă. Dacă vreţi să simţiţi gustul şi plăcerea vieţii, însufletiţi-vă viaţa cu credinţă, decoraţi-vă viaţa împlinind obligaţiile religioase şi protejaţi-vă de păcate. (vezi Sözler, p. 146) Profetul nostru (pace şi bine fie cu el) a spus într-un hadis:

„Învățați să apreciați viața înainte de moarte, tinerețea înainte de bătrânețe, timpul liber înainte de a fi prea ocupați cu muncă.”


(Fethu’l-barî, 14/9)

Prin urmare, viața nu este o existență lipsită de sens, iar moartea nu este o anihilare care pune capăt a tot ce este. Mai degrabă, viața este un câmp de competiție în fapte bune, o sală de examen; iar moartea este un punct de cotitură care ne permite să trecem în sfera existenței eterne, unde vom primi recompensele faptele pe care le-am săvârșit în acest lume.

Pacea se află în credință.

Viața de pe pământ este trecătoare; viața de apoi este veșnică. Dacă viața de pe pământ este trăita conform poruncilor lui Dumnezeu, ea va funcționa ca o mare fidelitate atât pentru lumea de pe pământ, cât și pentru viața de apoi. Prin urmare, omul ar trebui să trăiască viața sa conform religiei noastre, cu cinste și onor, și astfel să câștige viața veșnică. Ceia ce trăiesc viața de pe pământ, care este mult mai scurtă decât viața de apoi, în mod nelegitim, consumând și petrecând, vor suferi multe necazuri și tristeți în lumea de pe pământ, și cu siguranță vor primi pedeapsa lor în mormânt și în viața de apoi. Dumnezeu Suprem;

„Cel care se abate de la amintirea Mea, nu ascultă cuvântul Meu și este neglijent în amintirea Mea, va avea o viață grea, și Îl vom ridica orb în Ziua Învierii, și Îl vom aduce la judecată.”


(Taha, 20/124)

ordină.

Fericirea și pacea adevărate se găsesc doar în credință și în adevăturile credinței. Cei care trăiesc viețile lor conform poruncilor lui Dumnezeu devin persoane utile atat familiilor lor, cât și societății în care trăiesc.

Singura salvare a omului în lumea de aici și de dincolo este credința. Dacă un om slujește lui Dumnezeu cum se cuvine, îndeplineste cu sinceritate rituurile religioase și depune eforturi serioase pe acest drum, el poate spera la mila lui Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu vestește că va ierta păcatele robilor săi drepți, că va transforma răul lor în bine și că îi va face moștenitori ai raiului plin de binecuvântări:

„Nu vei găsi niciun popor care să creadă în Allah şi în Ziua Învierii să-i iubească şi să-i considere prieteni pe cei care se opun lui Allah şi Profetului Său, chiar dacă aceştia ar fi părinţii, copiii, fraţii sau rudele lor. Allah a imprimat credinţa în inimile lor şi i-a sprijinit cu un duh de la Sine. Îi va aşeza în raiuri prin care curg râuri, unde vor locui veşnic. Allah este mulţumit de ei, şi ei sunt mulţumiţi de El. Aceştia sunt cei care sunt de partea lui Allah. Şi ştiţi bine că cei care vor atinge fericirea vor fi cei care sunt de partea lui Allah.”


(Lupta, 58/22)

Alegerea contrarului, pentru un om care nu crede, reprezintă un vis ireal, o viață de confort și liniște. Viața terestră impune omului lipsit de credință greutăți imposibil de suportat. Fără încredere în Allah, fără tăvakkul (încredere deplină în Allah), este imposibil ca un om să depășească dificultățile, să le treaiească fără a fi afectat sufletește.

Situația este însă inversă pentru credincios. Credulitatea pe care o poartă în suflet îi aduce pace interioară și liniște. Dumnezeu conduce acești slujitori ai Săi pe calea dreaptă care duce la El și răsplătește faptele bune pe care le săvârșesc, înmulțindu-le de multe ori. Cel mai important, El îi salvează de a fi o comunitate pierdută și îi conduce la fericire. Fără îndoială, aceasta este una dintre cele mai clare manifestări ale harului și iubirii lui Dumnezeu față de credincioși.

„Credința este atât lumină, cât și putere. Da, omul care a dobândit credința adevărată poate sfida universul și, în funcție de forța credinței, se poate elibera de constrângerile evenimentelor.”


(Bediuzzaman, Mesnevi-i Risale-i Nur, p. 314)

Credința necesită Tevhid (unitatea lui Dumnezeu).

Tevhid,

Aceasta înseamnă recunoașterea existenței și unității lui Dumnezeu.

„Nu există altă divinitate decât Allah”

Aceasta este exprimată prin cuvântul de mărturisire a unității lui Dumnezeu (Kalima al-Tawhid). Prin acest cuvânt, omul mărturisește că Dumnezeu este unic, că nu are nici egal, nici partener, că nu există alt zeu care să merite să fie adorat.

„Muhammad este profetul lui Allah”

Șahadatul (martoriu) înseamnă recunoașterea lui Muhammad (pace fie cu el) ca profet trimis de Dumnezeu. Dumnezeu, Cel Prea Înalt, a protejat pe Mesagerul Său de greșeli și erori în îndeplinirea misiunii sale de predicator. El a considerat ascultarea lui ca ascultare a Sa:

„Cine ascultă pe Mesager, ascultă pe Dumnezeu.”


(An-Nisa, 4/80)

Cel ce Îi este ascultător va intra în Rai, iar cel ce Îi este neascultător va intra în Iad. Dumnezeu, Cel Prea Înalt, ne avertizează să nu Îi cădem în neascultare, interzicându-ne acest lucru în felul următor:

„Jur că, cu siguranță, ei nu vor fi credincioși, decât dacă nu te vor lua pe tine ca arbitru în disputele lor, și nu se vor supune cu totul deciziilor tale, fără a resimți vreun disconfort.”




(An-Nisa, 4/65)

Dumnezeu, în acest verset, ne atrage atenția asupra a trei puncte:

1.

A recur to the arbitration of the Messenger of God in every matter.

(A recurse la profetul Mahomed ca arbitru în fața diferențelor de opinie ale savanților de azi.)

2.

A nu simți niciun disconfort sau neliniște în sufletul nostru din cauza sentinței pe care a pronunțat-o.

3.

A se supune lui cu o supunere totală.

„Cineva care se rebelescă lui Allah și Profetului Lui, și depășește limitele, Allah îl va arunca în Foc, unde va rămâne veșnic, și va avea un chin umilitor.”


(Nisa, 4/14)

O persoană care recunoaște existența și unicitatea lui Allah și care crede că tot ceea ce Profetul Muhammad (pace fie cu el) a transmis din partea lui Allah este adevărat, este considerată credincioasă.

Tevhidul (unicitatea lui Dumnezeu) presupune și supunere.

Persoana care crede în Allah și în Mesagerul Său trebuie să accepte și să se supună cu ascultare poruncilor și comandanților lui Allah și ai Mesagerului Său. Acest aspect este subliniat în versetul 59 din Sura An-Nisa:

„O voi, credincioși! Fiți ascultători lui Allah, profetului său și celor care au autoritate printre voi. Dacă credeți în Allah și în viața de apoi, adresați-i lui Allah și profetului său problema despre care aveți discuții. Aceasta este mai bine și mai corect ca rezultat.”

Cel care crede în Allah și în Mesagerul Său trebuie să se supună poruncilor lui Allah și ale Mesagerului Său. Într-adevăr, Coranul, cu o afirmație categorică, ne arată că credincioșii nu au altă alegere decât supunerea absolută:

„Când Allah și Mesiașul au hotărât un lucru, nu mai există pentru un bărbat sau o femeie credincioasă altă alegere decât să se supună.”


(Al-Ahzab, 33/36)

Supunerea necesită încredere în Providență.

Predare

în timp ce încrederea în Allah presupune să-L desemnăm pe Allah ca reprezentant. Omul credincios, conștientizând propria sa imbecilitate și (spirituală) sărăcie,

„Hasbunallahu wa ni’ma al-wakil” (Allah ne este de ajuns. El este cel mai bun apărător.)

Nu i se oferă altă soluție decât să spună asta. Acreditația lui Allah, încrederea în El, este condiția necesară pentru a câștiga fericirea atât în lumea de acum, cât și în lumea de apoi. Credinciosul care crede în Allah și în Mesagerul Său, care este ascultător și supus poruncilor lor, găsește cel mai sigur refugiu în încrederea în Allah.

Tevekkul,

Este încrederea în Dumnezeu. Tevakkul înseamnă a crede că destinul predeterminat de Dumnezeu se va împlini cu siguranță.

Tevekkul (încrederea în Allah) înseamnă să-i încredințezi lui Allah lucrurile care depășesc capacitatea ta, după ce ai luat măsuri pentru rezolvarea lor.

Tevekkulul (încrederea în Allah) înseamnă a se baza pe Allah, cel mai bun apărător. Tevekkulul înseamnă a spera doar în ajutorul lui Allah. Tevekkulul înseamnă a urma sunna (tradiția) Profetului Muhammad (pace fie cu el) în îndeplinirea obligațiilor.

Trebuie să precizăm aici că, încrederea în Dumnezeu nu înseamnă respingerea totală a cauzelor. Mai degrabă, înseamnă a considera cauzele ca o cortină a mâinii puterii, respectând-le; a considera efortul depus pentru a le atinge ca o formă de rugăciune activă, cerând rezultatele doar de la Dumnezeu, recunoscând rezultatele ca venind de la El și fiindu-I recunoscător.

Omul se poate elibera de presiunea, de suferința provocate de necazuri și calamități, doar prin supunere și încredere în Allah. După ce a luat măsuri cauzale și a făcut tot ce-i stătea în putere, omul care se încrede în Allah găsește fericirea și mântuirea, atât în lumea aceasta, cât și în viața de apoi.

(vezi Prof. Dr. Mehmet Soysaldı, Revista Gülistan, Numărul 75, Martie 2007)

Concluzie:

Primul pas spre fericirea din ambele lumi este credința…

Cel care crede;

„Un sat nu se face fără căpitan. O acoperire nu se face fără meșter, nu poate fi fără proprietar. O scrisoare nu se face fără cărturar. Deci, acest stat, care este extrem de bine organizat, nu poate fi nici el fără conducător.”

spune. Și continuă,

„Dumnezeu există. Pământul, cerul și tot ce se află în ele sunt ale Lui. Și eu sunt al Lui.”

Prin aceste cuvinte, s-a stabilit acum o legătură între omul credincios și Dumnezeul său.

Tevhid;

Este vorba despre transparentizarea vălului cauzalității, ca urmare a unei credințe puternice, și despre întâlnirea cu numele și atributele lui Dumnezeu. Adică, a putea vedea pe Dumnezeu în tot ce ne întâlnim în viața noastră, material sau spiritual, a nu ne atașa de cauze, ci a contempla pe Dumnezeu în tot. A vedea urmele și esența harului în tot, și a-L lăuda pe vecie.

Al treilea nivel al fericirii din ambele lumi;

a se supune. A se abandona lui Dumnezeu, a se supune voinței sale.

Supunere;

Aceasta înseamnă acceptarea destinului, care este manifestarea voinței divine. Și înseamnă să acceptăm cu recunoștință ceea ce Dumnezeu ne-a alocat din destin – chiar dacă este o calamitate sau o nenorocire.

Tevekkül;

Ultimul pas spre adresa țării primăvărului liniștit. Adică a încredința treburile sale lui Allah. A se refugia la El este tevekkul. A face ceea ce trebuie, a lua măsuri, a se strădui, apoi a lăsa greutățile în mâinile puterii Sale.

Când un credincios și un musulman pierd pe cineva drag din anumite motive, ei nu se dezamăgesc… Căci cel care crede știe:

Dacă el/ea există, atunci totul există!

Dacă are recesiune, povara lumii este acum mai ușoară pentru el.

Și dacă are încredere, cu siguranță este alături de noi.

Cel care este alături de Allah, Dumnezeul pămintelor și cerurilor, se află în lumea de primăvară a liniștită, dincolo de lumea terestră, pe vecie.

Cu salutări și rugăciuni…

Islamul prin întrebări