Dragul meu frate,
Teveccüh-ü nas:
Sunt complimente, felicitări și atenții adresate persoanelor.
Această formă de popularitate, indiferent de cum se manifestă, nu este corectă. Este dăunătoare atât vieții spirituale a individului, cât și serviciului pe care îl va presta. Faima este o capcană care aduce rezultate, dar este ca un miere otrăvită.
Atentia publicului,
Este boala de a fi absorbit de dragostea, aplauzele și recunoașterea oamenilor, de a se abate de la scopul existenței pe pământ.
Cei care sunt afectați de această boală cădem în greseala de a spera în ajutor de la un alt om sărac, ca ei.
Atentia publicului,
Cel care invită la ipocrizie este cel mai mare obstacol pe calea spre aprobare.
A fi robul societății înseamnă a pune aprobarea ei mai presus de păcat, a prefera recunoașterea ei favorului îngerilor.
Oamenii care își amintesc de lumea mormântului, unde fiecare suferă singur, de câmpul adunării, unde nimeni nu va putea să se uite la altcineva, și de ziua judecății, când nimeni nu va putea să intercedeze fără permisiunea lui Allah, nu vor cădea pradă acestei boli.
„Dumnezeu a cumpărat de la credincioși sufletele și averile lor în schimbul raiului.”
(Al-Tawbah, 9/111)
ascultă versetele sale și nu se supun favorilor oamenilor
„Domnul oamenilor”
Ei se consacră lui Allah, vânzându-i sufletele și averile lor.
Însă,
„A iubi de dragul lui Allah”
ca,
„A fi iubit de Dumnezeu”
Este, de asemenea, legitimă și frumosă. Fiecare credincios dorește ca slujitorii credincioși ai lui Allah să-l iubească. Această dorință nu este lumească, ci divină, și nu intră în boala de a căuta atenția oamenilor.
Pe de altă parte,
Nu se cere atenția și interesul oamenilor; ci pot fi acordate doar de Dumnezeu.
Chiar dacă este dat de Dumnezeu, nu se laudă cu asta, adică nu se laudă și nu se arată mândrie spunând: „Uite, toată lumea mă apreciază și mă vrea”. Dacă atenția și interesul acordate de Dumnezeu îl fac pe om să se răsfețe și să se laude, înseamnă că sinceritatea și sinceritatea au dispărut din el, adică că a început să se răsfețe.
În acest sens
Atunci când oamenii manifestă interes și atenție, nu este o recompensă sau o răsplătire, ci, dimpotrivă, o pedeapsă și o sancțiune.
Întrucât cel mai mare păcat este ostentația și mândria, iar mândria aduce omului rău, nu bine. Dumnezeu nu iubește pe cei care se ostentă și sunt mândri, ci îi pedepsește cu iad. Prin urmare, mai degrabă decât să ne bucurăm că oamenii arată interes și atenție altcuiva decât lui Dumnezeu, ar trebui să ne întristăm.
Ceea ce abate pe mulți oameni de pe drumul drept și îi face sclavi ai faimii sunt aceste preocupări și interese care nu sunt dedicate lui Allah. Viața unora este construită complet pe ostentație și ipocrizie. Acești nefericiți nu pot fi niciodată naturali și sinceri. Toate acțiunile și atitudinile lor sunt artificiale și ostentative. Sunt ca niște ipocrizi vii, corpificati. Dumnezeu să ne protejeze pe noi și pe toți credincioșii de astfel de stări.
Însă, dacă prin sinceritate câștingerem măcar o privire de favor din partea lui Allah, acest lucru ne va fi de folos și de beneficiu în fiecare etapă a vieții de apoi.
De fapt, când privim universul ca pe o operă de artă, fiecare ființă vorbește despre Dumnezeu în multe aspecte. Așa cum cineva care privește Moscheea Selimiye se amintește de Mimar Sinan și gândește la el, totuși, fiecare credincios care privește creația cu un ochi cercetător ajunge direct la existența și unitatea lui Dumnezeu. El observă în fiecare creație cunoașterea, voința și puterea infinite.
El vede pe Dumnezeu prezent și omniprezent. Cineva care înțelege că Dumnezeu este prezent în fiecare moment și în fiecare loc, cu siguranță se refugiază la El în orice situație și cere ajutor de la El. A recurge la alții și a cere ajutor de la ei în timp ce El este prezent și alături de tine este ca și cum ai cere ajutor de la un slujitor în prezența unui sultan – o lipsă de respect. Deși pare ușor de înțeles din punct de vedere teoretic, a transforma acest lucru într-o parte integrantă a vieții și a trăi conform acestui principiu nu este, desigur, ușor.
Cu toate acestea, Dumnezeu acordă omului numeroase bineficii. Dacă omul atribuie aceste bineficii propriei persoanei, aceasta se numește mândrie și orgoliu; iar dacă le neagă și le ascunde, este negrăditor față de bineficiile lui Dumnezeu, ambele situații reprezentând o boală spirituală. Așadar, la fel cum nu este permis ca omul să atribuie bineficiile pe care le primește propriei persoanei, tot la fel nu este permis să le nege și să le ignore.
De aceea, noi spunem că este o binecuvântare suplimentară,
a recunoaște binefecința ca venind de la Dumnezeu, a o manifesta și a o proclama.
trebuie să urmam drumul lui. Umilința trebuie înțeleasă în acest context. Umilința înseamnă, de fapt, a recunoaște binefecile ca venind de la Dumnezeu și a le descrie ca daruri ale lui Allah:
„Și cu privire la binecuvântarea Domnului tău, nu mai este”
(cu recunoștință)
Spune-mi!
(Duha, 93/11)
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
