Cum ar trebui să înțelegem fraza: „Inima trebuie să ardă cu focul pasiunii, până când se transformă în lumină”?

Detalii despre întrebare


– Ce fel de calificare are focul, încât să fie mijlocul de purificare pentru credincioșii care cad în iad, făcându-i vrednici de rai?

– „Până să se transforme în lumină, trebuie să ardă în flăcări.” Puteți să mi răspundeți la această întrebare în spiritul acestui text?

Răspuns

Dragul meu frate,

Locul în cauză este următorul:


„Inima are o capacitate unică de a reprezenta întregul univers, ca o hartă sau un indice. Și nu acceptă nimic altceva în centrul ei decât pe Cel Unic. Nu se mulțumește cu nimic altceva decât cu o existență eternă, veșnică.”


„Inima, care este semința omului, dacă este irigată cu Islamul sub umbra obediului și a sincerității, se trezește prin credință, înflorește ca un pom de lumină, un pom al luminii, prin porunca ce vine din lumea luminoasă, ideală, a poruncilor, devenind sufletul lumii fizice a omului. Dacă acea inimă, acea semință, nu primește o astfel de educație, rămâne o semință uscată, care trebuie să ardă în focul credinței până se transformă în lumină.”


(vezi Nursi, Mesnevi-i Nuriye, Habbe)

– Dacă credinciosul îşi iroseşte inima, creată pentru Dumnezeu, ocupând-o cu alte lucruri, pedeapsa este focul. Adică va suferi chinuri în iad până când păcatele lui nu vor fi ispășite. Altfel, inima putrezită și coruptă a celui care moare fără credință, chiar arsă în focul veșnic, nu se transformă în lumină. Aici se referă la…

sunt credincioși cu inima coruptă.

Chiar dacă credinciosul comite păcate, chiar dacă iubește cu dragoste lumească și își rănește inima,

ca credința din inima lui să crească și să prospere mereu

Este predispus. Adică, dacă credinciosul nu cultivă și nu dezvolteze voluntar în această lume inima sa, care este ca un seminț, prin credință și Islam, Allah o va dezvoltaze în viața de apoi într-un mod dureros, așa cum înțelegem.

Proprietatea purificatoare a focului este valabilă și în lumea religioasă. Conform jurisprudenței islamice, una dintre metodele de purificare este…

„Curățire prin ardere”

dir.

De exemplu;

Un cuțit căruia i se dă apă impură în timpul ascuțirii devine impur atât pe interior, cât și pe exterior. În acest caz, cuțitul nu se curăță prin spălare. Prin urmare, nu se poate tăia nimic cu el, iar rugăciunea celui care îl poartă pe el nu este validă. Pentru a curăța un astfel de cuțit, se pune în foc și se udă cu apă curată de trei ori sau o dată. Astfel, cuțitul devine curat.

Vasii și alte ustensile din lut impur se curăță prin ardere, când nu mai rămân urme de impuritate.

La fel,

Numele lui Allah, Kuddûs, înseamnă curățenie, puritate.

își dorește. Prin urmare, un suflet murdărit de păcate, care nu a pierdut caracterul său de sămânță, se curăță prin foc, se transformă în lumină și, Dumnezeu vrea, intră în rai.

Da, focul arde și impuritățile necredinței celor care neagă pe Allah. Însă, cum inimile lor sunt complet corupte, ele nu se transformă în lumină.

– Un punct pe o hartă reprezintă un oraș, iar un titlu de capitol din indexul unei cărți reprezintă întregul capitol din carte.

La fel cum o persoană care participă la o reuniune internațională în numele țării sale o reprezintă, memoria omului reprezintă tabla de scriitură, sufletul reprezintă lumea sufletelor, iar imaginația reprezintă lumea ideală.

Acea inimă care reprezintă toate universurile nu se mulțumește cu niciunul dintre ele. Ea se mulțumește doar cu credința și supunerea față de Cel Unic, Proprietarul și Domnul tuturor universurilor.

Scopul lui nu este să fie alături de aceste lucruri treisori pentru o perioadă de timp, ci o eternitate, o veșnicie, fericirea veșnică în rai.

– Al doilea paragraf prezintă calea de dezvoltare a inimii astfel: Inima trebuie să intre cu sinceritate în pământul cultului, adică să îndeplinească sarcinile de cult cu scopul de a obține aprobarea Domnului său, să respecte poruncile Islamului, ca să se trezească, să se deschidă, să crească.

Ubûdiyet înseamnă servitute. Cu cât omul conștientizează mai mult propria sa neputință, sărăcie și imperfecțiune infinite, cu atât se dezvoltează mai mult conștiința sa de servitute. Altfel, neglijența crește, iar mândria și vanitatea se dezvoltează.

Consciența propriei neputințe, sărăciei, neputinței se numește ubudiyet, iar îndeplinirea necesităților care decurg din ea se numește ibadet. Ubudiyet este continuă, pe când ibadet este periodic. Omul este întotdeauna rob, dar nu întotdeauna îndeplinește ibadet. De exemplu, o persoană care a săvârșit rugăciunea de ikindi nu are obligația de ibadet până la sosirea timpului rugăciunii de akşam. Dar ubudiyetul său continuă. Nu poate privi la haram, nu poate minți, nu poate calomnia, nu poate înșela pe alții, nu poate încălca drepturile altora. …

Când omul îndeplinește cu sinceritate toate aceste obligații de servitute, adică doar pentru a câștiga harul lui Allah, atunci se dezvăluie sâmburele inimii.

Astfel, un inimă care se trezește la conștiință,

„devine sufletul lumii fizice a omului.”

Adică, la fel cum organele din corp se mișcă la comanda sufletului, lumea fizică a unui astfel de rob este animată, revitalizată de acel inimă luminată. Toate organele sale sunt animate spiritual prin utilizarea lor în fapte bune.

„o valoare demnă de rai”

le vor lua.

Cel care posedă un astfel de inimă, la fel cum folosește corpul său în conformitate cu voința lui Dumnezeu, devine partener în faptele sale bune cu întregul univers care slujește acelui corp. Acum, universul devine ca un al doilea corp al său, dar mai mare.

Căldărea inimii se întunecă prin păcate și rebeliune. Dacă omul se întoarce sincer la credință, renunțând la calea greșită și întunecată, și continuă să mărească faptele bune, inima lui se luminează din nou. Altfel, această luminare rămâne pentru viața de apoi. Gustând chinul iadului, petele de rebeliune și întunericul dispaisc, și în cele din urmă, prin transformare în lumină, el devine vrednic de a intra în rai.

Acest lucru se referă doar la un credincios care moare cu credință, dar ale cărui păcate sunt mai grele decât faptele bune pe balanța judecății divine. Deoarece păcatele săvârșite nu au stins lumina credinței sale și a murit cu credință, în cele din urmă va ajunge totuși în rai.

Însă, pentru inimile care au pierdut esența lor, ca un miez corupt, și care pleacă în mormânt fără credință, nu există un astfel de destin.


Cu salutări și rugăciuni…

Islamul prin întrebări

Maj Palune Pućhimata

Pućhipen E Divesesqo