Dragul meu frate,
Eșteici
A apărut în Irak.
Ulterior, s-a răspândit în India, Pakistan, Iran și în unele regiuni ale Africii. Profeții acestei secte au încercat să deschidă drumul spre domnie sub velul religiei, iar în cele din urmă, sub conducerea lui Ubaydullah, un descendent al lui Ibn Maymun, s-a fondat un stat care, ulterior, s-a extins de la Siria la Maroc, devenind un imperiu. A fost distrus în anul 567 al erei islamice, după 270 de ani de domnie.
Această sectă, care s-a răspândit înainte de Islam, pretindea să aplice egalitatea și pacea universală, considerând bunurile, tot ce deținea populația, chiar și femeile, ca proprietate comună.
Mezdek
a fost profund influențat de ideile lansate de un individ pervert pe nume.
Ei consideră imami propriilor lor secte, în mod separat de ceilalți, ca fiind favorizați de harul divin. Potrivit lor, imami sunt imaculati, nu greșesc, nu comit păcate, nu pot fi țașiți la răspundere pentru faptele lor. Întrucât imami cunosc lucruri pe care alții nu le cunosc.
De fapt, cel care a introdus în secta Ismailită credințele nefondate enumerate mai sus este Abdullah Ibn-i Maymun, un convertit evreu care a intrat în această sectă la începutul secolului al IX-lea cu scopuri politice și premeditate. Alegerea sa a sectei Ismailite nu este lipsită de motiv. Putem spune că Abdullah Ibn-i Maymun a dealturat Islamul în mod similar cu lovitura pe care a dealturat-o la Islamul evreu Hahambașu Abdullah Ibn-i Sebe. Așa cum Ibn-i Sebe a exploatat pe Ali (r.a.) și fii săi pentru a aprinde discordia, Ibn-i Maymun, exploatând pe Ca’fer-i Sâdık, fiul Profetului, și pe fiul său Ismail, a putut, din păcate, să răspândească ideile sale deviante sub diverse măști. În istorie, este rar să găsim un alt caz de vărsare de sânge comparabil cu al său.
Ibn-i Meymun
, ceea ce, în cele din urmă, a dus la părăsirea religiei de către mulți musulmani.
Ibn-i Meymun
, transformând această ordin religios într-o societate secretă și un comitet politic.
Luând ca model cele șapte principii ale religiei Zoroastre, el a împărțit sufii care au intrat în ordinul său în șapte grade. Ca lider al ordinului, el s-a așezat la al șaptea grad, care era – Dumnezeu ne păzească – postul de „Imam”, care primea comenzi direct de la Dumnezeu. Imamul care ocupa acest post avea o autoritate atât de mare încât putea transforma halalul în haram și haramul în halal. Nu exista nimic care să fie interzis lui.
Progrediștii din acest ordin, pe măsură ce timpului trecea, nu numai că au renunțat ei înșiși la rugăciune, ci au îndepărtat și pe alții de la rugăciune, ducând în cele din urmă la apostazia lor. Mai mult, au negat viața de apoi, susținând că raișul și iadul se află în lumea aceasta, că omul trebuie să trăiască o viață de plăcere și desfăt, conform propriilor dorințe.
Printre sectele care au aderat la credința Shia, de-a lungul istoriei
cel mai distrugător
Aceasta a fost facțiunea.
Acești anarhiști sângeroși, cu mintea tulburată, au semănat răul în Asia, în idei, credințe, moralitate și viață; au tulburat pacea și liniștea în lumea islamică timp de ani de zile. La conducerea acestor anarhiști se afla…
Şeyhul-Cebel
numit/numită
Hasan Sabbah
și vin trupele lui din paradis.
Hasan Sabbah
El aparținea ramurii Batinie a Shia și a fost unul dintre cei mai mari distrugători ai mișcării Shia din istorie.
El a fost cel care, pentru prima dată în Asia, a institutionalizat anarhismul în adevăratul sens al cuvântului.
Cetatea Alamut
aici au fost planificate și puse în aplicare, în mod sistematic, tot felul de acțiuni teroriste.
Hasan Sabbah era un inamic necredincios al Imperiului Seljuc. Scopul său era să distrugă Imperiul Seljuc, să elimine acest stat puternic care împiedicase dezvoltarea ideologiei Shia. Pentru a-și atinge acest scop, a construit o grădină „conformă cu descrierile Paradisului”. Acolo a ridicat palate somptuoase. În grădină și în palate se aflau cântăreți special instruiți și fete tinere care aminteau de hurii paradisului.
Urmasii lui Hasan Sabbah adunau din diverse regiuni tineri curajoși, viteji, pe care îi aduceau la Castelul Alamut. Acestor tineri li se vorbea mai întâi despre rai, despre plăcerile și distracțiile paradisului. Apoi, tinerii erau adormiți cu substanțe narcotice și conduși în „grădina paradisului”. Treziți, acești tineri, văzând palate măreț, fete ca hurii, flori colorate, grădini de fructe, credeau cu adevărat că intraseră în rai, promisiunea lui Hasan Sabbah. Zilele lor treceau în plăcere și desfăt. După un timp, erau din nou adormiți cu narcotice și scoși din grădina paradisului. Dorința cea mai mare a acestor tineri devenea acum să intre din nou în grădina paradisului lui Hasan Sabbah. Prin acest plan perfid, Şeyh-ul-Cebel Hasan Sabbah îşi atrăgea tinerii, făcându-i să-i urmeze.
„grupurile de sinucidere”
îl transformase în asta.
Când șeicul shiit Hasan Sabbah voia să dea ordinul de a ucide pe cineva, el chema unul dintre acești tineri,
„Mergi și ucide pe cineva, și dacă reușești, te voi trimite în rai. Dar dacă vei muri, voi trimite îngerii mei să te aducă în rai.”
spunea el. Astfel, acești tineri, flămândi de dragostea raiului, îndeplineau cu o supunere absolută ordinul șeicului, ucidând omul cerut, indiferent de prețul pe care trebuia să-l plătească.
Hasan Sabbah,
A desfășurat aceste activități sângeroase în Castelul Alamut timp de 33 de ani.
Această rețea anarhică a chiilor iranezi a vărsat sângele a sute, mii de musulmani. Au tulburosit pacea socială, au semănat teror.
Un om de stat perspicace, vizirul celebru în lumea Seljucilor,
Nizam al-Mulk
Au fost martirizați.
Sfinți și teologi pe care ei îi considerau ca obstacole în calea răspândirii shiismului au fost uciși de asasinii lui Hasan Sabbah.
După Şiitul Sheikh Hasan Sabbah, succesorii săi au urmat același drum. Vizirul seljuc, Abu Nasr, a fost ucis de ei. Califul al-Mustashir a fost martirizat de acești anarhiști. Distrugerile comise de Batinieni de-a lungul istoriei nu s-au limitat la uciderea de oameni inofensivi și neînarmați; ei au atacat orașe, au jefuit caravane, nu s-au abătut de la vărsarea de sânge nici măcar în locuri sfinte, comettând masacre. De exemplu, Abu Tahir, fiul lui Cennabi, membru al ramurii Batinie a Şiitilor, cu câteva mii de bandiți pe care i-a adunat în jurul lui, în anul 311 al erei musulmane, a pus capcană pelerinilor care se îndrepta spre Mecca, ucidând pe mulți cu sabia și jefuindu-le bunurile.
Și în anul 317 al erei musulmane, aceeași bandă a atacat pelerinii care se întorceau din Arafat la Mecca în timpul sezonului de pelerinaj, ucidând pe toți cu sabia. Unii pelerini care au supraviețuit masacrului s-au refugiat la Kaaba, dar acești anarhiști au intrat în Kaaba și i-au martirizat și pe ei în interiorul Beytullah. Au aruncat chiar cadavrele unora în fântâna Zamzam. Au jefuit vălul Kaabei.
Abu Tahir a desfăcut și a luat cu el ușa Kaabei și Piedra Neagră (Hajar al-Aswad).
Hajar-ul-Esved a rămas în mâinile lor timp de 22 de ani, până în anul 339 al erei islamice. Guvernul de la Bagdad de la acea vreme a oferit 50.000 de lingouri de aur pentru a recupera Hajar-ul-Esved de la acești fanatici. Ei au refuzat oferta. Abia după amenințările violente ale „Mehdi”-ului Fatimidilor din Africa, Hajar-ul-Esved a fost restituit.
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
