Dragul meu frate,
În sufism, doctrina care susține unitatea ființei. Sistematizată de Muhyiddin Ibn Arabi, doctrina se bazează exclusiv pe necesitatea existenței lui Dumnezeu. Considerată de sufii care o adoptă ca cea mai înaltă interpretare a teohidului (unitatea lui Dumnezeu), doctrina este calificată de alți sufii ca o iluzie cauzată de rămânerea în stadiul de fenâ (extaz).
Unele dintre ele sunt mai scurte și mai strălucite decât altele. Dar, fără îndoială, cel mai scurt și mai strălucit drum care duce la Dumnezeu, printre toate aceste căi, este calea luminoasă trasată de Profetul Muhammad (pace fie cu el). Bediuzzaman, afirmând chiar că printre tarikaturi, cele care au ca principiu sunna Profetului sunt mai strălucite și mai mărețe, subliniază importanța sunnei profetice în a urma o cale dreaptă, cu următoarele cuvinte:
1
Toate îndoielile care apar în urma căii spirituale sunt dispărute prin sunna-i seniyye, iar omul simte astfel o pace și liniște spirituală. Căile sufistice urmate de tarikaturi sunt drepte și adevărate în măsura în care urmează sunna-i seniyye a Profetului. Valoarea lor depinde de conformitatea lor cu sunna-i seniyye și de acțiunile lor conforme. Într-adevăr, Imam Rabbani exprimă clar această realitate.2
Tocmai din acest punct de vedere trebuie să fie interpretate opiniile succinte ale unor membri ai ordinului sufic, respectiv ale altora. Nu se poate spune că adepții ambelor opinii neagă complet existența. Însă ei consideră existența ca o iluzie. Ei spun acest lucru pentru că existența ființelor este mult prea palidă în comparație cu existența lui Dumnezeu. Ei nu vor să atribuie valoare existențială ființelor posibile, adică creaturilor lui Dumnezeu. Ibn Arabi chiar afirmă că toate ființele, cu excepția lui Dumnezeu, sunt posibile, iar existența acestor ființe posibile este imaginară. Astfel, el vede existența ca o umbră.3
Această profesie, exprimată cu cuvântul „İşte”, nu este, conform cuvintelor lui Bediüzzaman, o profesie adevărată.
4
Prin urmare, entitățile au adevăruri fixe. Nu erau iluzii sau ficțiuni.
Meseria care spune asta nu neagă complet existența ființelor pentru a obține pace deplină, ci pune o cortină peste ele, nu vrea să le vadă. Căci crede că ele împiedică pacea spirituală. Diferența lor față de prima categorie este că nu consideră existența lor ca inexistentă. Există, dar nu vor să le vadă, pentru că cred că există o cortină.
Însă, drumul cel mai larg pe care toți pot intra, conform Coranului și Sunnah-ului, nu este acela de a nega sau uita existența lucrurilor; ci de a le vedea ca locuri de manifestare a numelor lui Dumnezeu, de a citi pecete divină în fiecare ființă, de a ajunge la adevăratul monoteism. Versetele Coranului care porunesc reflecția asupra ființelor arată clar acest drum.
Pentru a sublinia diferența dintre cei care spun „cu” și cei care spun „împreună”, am dori să adăugăm, pe lângă afirmațiile de mai sus, exemplul dat de Imam Rabbani. Potrivit lui, prima grupă nu cunoaște altă existență decât ființa lui Allah. A doua grupă, pe de altă parte, cunoaște altă existență decât Allah, dar nu o vede. Imam Rabbani, care, cu expresia lui Bediuzzaman, nu consideră suficiente concepțiile de teologism ale ambelor grupări, explică acest lucru cu următorul exemplu:
5
După aceste declarații, Imamul Rabbani explică că negația existenței nu este conformă cu Sunna-i Seniyye (traditia profetului Mahomed) și că conține un pericol. Însă, afirmă că a vedea doar pe Dumnezeu nu prezintă niciun pericol. Potrivit lui, Hallac-ul Mansur, spunând „Dumnezeu”, se referă la sensul lui. Această afirmație exprimă dispariția întregului univers al existenței, rămânând doar în ființa lui Dumnezeu.
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
