– Mi s-a recomandat să merg la psihiatru pentru a scăpa de obsesii; este obligatoriu să merg?
Dragul meu frate,
Se recomandă ca o persoană care suferă de obsesii să consulte un psiholog specializat și religios pentru a se vindeca de această boală. Într-adevăr, este o recomandare.
Să aruncăm o privire în jur; să ne imaginăm munți, pietre, plante, animale, luna, soarele și stelele trecând pe rând prin imaginația noastră. Toate acestea sunt ființe materiale, dar cât de mult diferă una de alta!?..
Să ne gândim și la lumea radiațiilor, pe care nu o putem vedea, la gravitație, la atractivitatea soarelui. Să luăm în considerare faptul că și acestea vor fi lucruri foarte diferite una de alta.
Și să continuăm cu gândul nostru:
Așa cum focul este diferit de pământ, la fel diavolul trebuie să fie separat de fiul lui Adam. Așa cum întunericul este departe de lumină, la fel demonii nu ar trebui să semene cu îngerii.
Două tipuri de ființe supuse la proba divină:
Omul și duhul.
Ambele au credincioși și necredincioși. Ambele au indivizi buni și răi. Ambele au ghizi și corupți.
Iată cel mai rău reprezentant al speciei demonilor, cel care s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu:
Diavolul.
Corpul omului a fost creat din pământ, iar sufletul a fost adăugat ulterior. Dimpotrivă, spiritele (djinii) au fost create direct din foc. De fapt, prima și cea mai mare probă pe care diavolul a pierdut-o a decurs din această diferență de creație, pretinzând că, fiind creat din foc, este superior omului, și a fost alungit din prezența lui Dumnezeu și blestat pentru că nu s-a închinat lui Adam (as).
Diavolul
Fiindcă este din rasa demonilor, viața sa este normalmente mai lungă decât viața umană. Cu toate acestea, acest demon rebel a primit, la cererea sa, dar de fapt ca pedeapsă, o viață lungă și i s-a permis să tulbure omenirea până la Ziua Judecății.
Dumnezeu ar fi putut să-i testeze pe oameni doar cu propriile lor dorințe și cu circumstanțele lumii, fără diavol, și să-i conducă la fericirea pe care o meritau sau să-i supună chinului. Introducerea diavolului în acest proces este, de fapt, o pedeapsă uriașă pentru el. Întrucât, pentru fiecare om pe care l-a condus pe calea răului, i se adaugă la păcatele acestuia o parte egală, chinul său crește de nespus.
Kahhar
Numele său a fost cinstit cu cea mai înaltă distincție.
„Așa cum se observă că spiritele malefice incarnate îndeplinesc funcția diavolului în oameni, la fel, cu siguranță, există spirite malefice incorporeale printre djinni.”
(Lem’alar, p. 82)
Vedeți pe cineva care încearcă să inoculeze idei greșite interlocutorului său. Vorbind, privește nu la brațul sau piciorul interlocutorului, ci în ochii lui. Încearcă să pătrundă în sufletul lui prin fereastra ochilor, să-i sugereze ceva. Dacă vă imaginați că aceste două persoane nu au corpuri, vor apărea două suflete separate. Și unul dintre ele încearcă să-l înșele pe celălalt.
Având în vedere acest fapt, nu ar trebui să fie considerat absurd că diavolul încearcă să abate sufletul uman de la drumul drept.
Vedem că unii oameni neagă existența diavolului. După cum afirmă Autorul Nur, aceasta este „cea mai mare înșelăciune a diavolului”. Singurul argument pe care se bazează această negație este că diavolul nu este vizibil.
Acum să-l întrebăm pe acel individ:
Cu ce mijloace negați demonul?
Deci, mâinile tale nu cred în existența diavolului, urechile tale? Trunchiul tău crede, picioarele tale?
Vor considera că întrebarea noastră este absurdă și
„cu niciunul”
și va adăuga: Mintea mea nu concepe existența lui. Prin urmare, cel care nu crede în existența diavolului este mintea acelei persoane. Oricare lucru invizibil neagă altceva invizibil; iar dovada este „invizibilitatea”.
Mintea gândește cu cuvinte, dar tot ce face inima este nesurprinzător. Omul nu iubește o floare sau un miros frumos „cu cuvinte”. Face asta nesurprinzător. Dar când vrea să-și exprime dragostea, să o transmită altora, atunci cuvintele intră în acțiune.
Iată cum diavolul se instalează în inima acelui om care iubește, se teme și crede, totul fără cuvinte, comunicând cu el tot fără cuvinte, insuflându-i, ca prin șoapte, anumite sugestii. Iată aceste șoapte ale diavolului…
„obsesie”
se spune.
Având în vedere că am adus vorba despre obsesii, aş dori să vorbesc despre câteva tactici pe care diavolul le foloseşte împotriva fiinţelor umane prin acest mijloc:
Scopul principal al diavolului este ca omul să fie necredincios. Dacă nu reușește, reculează și încearcă să-l împiedice să se roage. Se străduiește mult să-l țină departe de această sarcină onorifică. Îi sussură în inimă tot felul de lucruri rele. Și omul, crezând că acestea provin din propria inimă, se simte tulburat.
De data asta, diavolul prezintă un nou spectacol:
„Cum să te prezintești în fața lui Dumnezeu cu o inimă atât de tulbure!”
Spune: Dacă omul cade în această capcană, diavolul a triumfat. Însă, orice minte sănătească recunoaște că liniștea pe care nu o găsește în rugăciune nu o va găsi renunțând la rugăciune. Omul care abandonează rugăciunea și ascultarea, alegând calea păcatului și a rebeliunii, se îndepărtează tot mai mult de binecuvântarea divină. Singura cale de ieșire este continuarea rugăciunii.
Într-o conversație, discutam despre problemele cu care se confrunta un tânăr care fusese victima acestui joc al diavolului.
„De câte ori mă pun să mă rog, îmi vin gânduri rele, iar când termin de rugat, dispar.”
spunea el, căutând o soluție. I-am propus, mai întâi, această rețetă minunata a Autorului Nur:
„Aceste cuvinte urâte nu sunt cuvintele inimii tale. Căci inima ta este afectată și suferă din cauza lor.”
(Citate, p. 275)
Apoi am continuat discursul meu astfel:
Dacă ai vedea pe cineva care se palma peste față și plânge, nu ai zice: „De ce plânge acest om dacă el însuși se palma peste față? Sau este o mână invizibilă care folosește pumnul lui împotriva lui?” Iată, tu ești în aceeași situație ca acel om.
Potrivit rețetei Maestrului, plânsul tău arată că acele vorbe nu îți aparțin. Vei vedea că acele vorbe rele vor înceta când vei renunța la rugăciune și vei merge, de pildă, la un cazinou. Deci, autorul acelor vorbe este dușman al rugăciunii, prieten al jocurilor de noroc. Și de ce ar tenta diavolul pe cineva care joacă jocuri de noroc!?… Dacă ar face-o, ar putea să-i vină în minte că jocurile de noroc sunt interzise, iar asta nu ar conveni diavolului. A-l lăsa în pace este calea cea mai eficientă pentru diavol.
Apoi i-am citit următorul pasaj din Nur Külliyat:
„Mai mult, acele îndoieli nu aduc niciun prejudiciu nici realităților divine, nici inimii tale. Da, chiar dacă se privește cerul cu soarele și stelele, sau rai cu trandafiri și flori, prin găurile murdare ale unei locuințe urâte, murdăria din acele găuri nu se transferă nici celui care privește, nici a ceea ce se privește. Și nu exercitează o influență rea.”
(Mesnevî-i Nuriye, p. 96)
I-am pus din nou o astfel de întrebare unei astfel de persoane:
Ai citit Catechismul?
„Da”, răspunse el.
A doua mea întrebare a fost:
Conform cărților de religie, „vesvese” (îndoială, îndoială religioasă) este inclusă printre lucrurile care invalidează rugăciunea?
A răspuns la întrebarea mea cu un zâmbet amestecat cu uimire.
„Atunci,”
am spus,
„Continuă să te rogi.”
Indiferent de ce i se trece prin cap în timpul rugăciunii,
„Veniți la rugăciune, veniți la mântuire!”
Când auzi cuvintele, trebuie să te grăbești la rugăciune cu conștiința că Domnul te cheamă în prezența Sa. Într-un astfel de moment, gânduri rele îți pot veni în minte. Dar, indiferent de ce îți trece prin cap, îndeplinind rugăciunea, îndeplinești porunca. Dacă nu faci rugăciune cu scuza că îți vin gânduri rele în inimă, înseamnă că te-ai răscumpărat împotriva poruncii, iar o astfel de scuză nu te scutește de vină. Important este să îndeplinești porunca și să te grăbești la rugăciune. Încăpătânirea inimii noastre de a găsi o pace ideală în timpul rugăciunii este o altă chestiune. Privind acest aspect, o constatare și o frază de consolare din Nur Külliyat:
„Întrucât în această perioadă distrugerea și curentul negativ au atins proporții teribile, pietatea este principala apărare împotriva acestei distrugeri.”
Cel care îndeplinește obligațiile religioase și nu comite păcate grave, se salvează.
Într-o lume plină de păcate grave, este rar ca faptele bune să fie săvârșite cu sinceritate. Mai mult, o fapta buna, oricât de mică, are o mare valoare în aceste condiții grele.”
(Dicționarul de dialecte din Kastamonu, p. 148)
„În acest timp”
în aceeași scrisoare, expresia este explicată astfel:
„Întrucât, în modul de viață socială actual, o sută de păcate se abat asupra omului în fiecare minut, cu siguranță, prin pietate și intenția de a le evita, el este considerat a fi săvârșind o sută de fapte bune.”
Dacă luăm în considerare aceste două constatări împreună, ne imaginăm un câmp de luptă. Balize cad din toate părțile, iar noi căutăm pace în acest mediu teribil. Este clar că nu vom reuși. Dar nici nu vom trece de partea inamicului doar pentru că nu găsim pace.
Iată păcatele, ca săgeți, ca arce.
Viața socială a acestui secol seamănă cu un câmp de luptă. O persoană atacată din toate părțile de sute de atacuri, cu greu reușește să se dedice cu sinceritate și pace rugăciunii. Dar, în acea dificultate, există o valoare aparte. Este clar că o patrulă ținută în timpul războiului și pe front nu este la fel cu o patrulă ținută în piață în timp de pace.
„Chiar și o faptă bună, fie ea mică, este considerată mare în aceste condiții grele.”
Această frază ne consolează și ne bucură în același timp.
Aceeași scrisoare aduce și o altă veste bucurie:
Întrucât renunțarea la un păcat este obligatorie, vestea că, într-un mediu atât de corupt, renunțarea la sute de păcate înseamnă să îndeplinești sute de obligații…
Cu câteva secole în urmă, oamenii care nu se confruntau nici măcar cu un procent mic din aceste păcate nu puteau să îndeplinească aceste obligații, ci în schimb se dedicau faptele bune, având progres în acest sens, sporind rugăciunile suplimentare. Acum, însă, a devenit dificil să faci fapte bune.
„Cei care îndeplinesc obligațiile religioase, evită păcatele mari
(păcatele capitale)
Cel care nu funcționează, dispare.”
Sentința este nu doar o veste bună, ci și o expresie, o manifestare a terorului acestui secol.
În loc să ne petrecem timpul judecând epoca, să ne ocupăm de propriile noastre ego-uri și să încercăm să le împiedicăm să urmeze diavolul. Pe măsură ce numărul celor care reușesc în acest scop crește, epoca va fi obligată să urmeze acestor oameni fericiți.
Click here for more information:
– Ce este obsesia? Puteți să-mi dați informații despre cauzele ei?
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
