– Care sunt principiile și procedurile criticii?
– La ce ar trebui să fie atenți cel care critică și cel care este criticat?
Dragul meu frate,
A critica înseamnă a arăta defectele sau a scoate la iveală neajunsurile a ceva; a scoate la iveală frumusețile ascunse în cuvinte, purificând-le de imperfecțiuni. Cel care face critica se numește critic. În limba turcă, cuvântul folosit în loc de „critică” este definit ca examinarea cu scopul de a găsi și arăta aspectele corecte și incorecte ale unei persoane, a unei opere sau a unui subiect.
După cum se vede, critica sau comentariul critic reprezintă o încercare de corecție, de a interveni asupra a ceva defectuos, incomplet sau problematic, cu scopul de a scoate la iveală adevărul și ceea ce este lipsit de erori.
Mai presus de toate – ca principiu – critica/reprehensiunea trebuie să fie constructivă.
Comunicarea deschisă și sinceră este una dintre cele mai importante condiții pentru ca relațiile interpersonale să fie sănătoase și durabile. Oamenii trebuie să poată împărtăși liber informații, sentimente, opinii și gânduri, să vorbească cu încredere în sine și în interlocutorul lor, și să aibă încredere în ceea ce au auzit.
O sursă importantă a problemelor din viața socială și în mediul de muncă este incapacitatea de a comunica deschis și sincer din cauza lipsei de încredere. Oamenii, atunci când spun adevărul, se confruntă adesea cu reacții negative și regretează ceea ce au spus. De multe ori, din cauza acestui sentiment de neliniște, evită comunicarea deschisă și sinceră, refuzând să spună adevărul.
Fără îndoială, critica are diverse forme, tipuri și intensități care produc efecte variate. Critica distructivă, care vizează trăsăturile de personalitate, care rănește în prezența altora, care paralizează pe cineva în momente neașteptate, care anihilează speranțele, entuziasmul și emoția, este mai degrabă un atac răuvoitor decât o critică. Dacă critica este formulată cu scopul de a distruge, a termina și a anihila, ea se transformă într-un comportament agresiv și, cu mare probabilitate, declanșează un proces de conflict negativ care escaladează.
Integrarea unui astfel de stil de comunicare în relații depinde de formarea unei culturi sănătoase a criticii.
Criticile trebuie să fie formulate cu scopul de a construi și hrăni continuu o relație sănătoasă. La fel, o critică sănătoasă și utilă presupune ascultarea cu răbdare și înțelegere a mesajelor care conțin afirmații și sugestii bine intenționate, orientative, de sprijin și îmbunătățire, și ca rezultat, capacitatea de a se schimba și a se dezvolta în conformitate cu aceste critici. Din acest punct de vedere, în cadrul unei critici, important este nu persoana care formulează critica sau cea care o primește, ci subiectul, situația sau caracteristica criticată.
O critică corectă și sănătoasă necesită să se bazeze pe toleranță, răbdare, înțelegere, ascultare eficientă și empatică, respect și politicositate, fiind aplicată ideilor și subiectelor. Criticile adresate persoanelor și caracteristicilor lor personale adesea conțin caracteristici de bârfă, acuzații, reclamații, atacuri, abuz emoțional etc., și nu au loc nicăieri.
– Ca principiu general, este important să nu se facă referire la personalitate, dar dacă daunele pe care le cauzează sunt determinate mai degrabă de reputația personală decât de forța ideilor sale, uneori poate fi necesar să se facă referire și la persoana respectivă.
– Indiferent de poziția lumească a individului, dacă ideile pe care le exprimă sunt incompatibile cu credința islamică/a Ahl as-Sunnah, este necesar să se demonstreze că acea idee este greșită.
Critica nu trebuie să rupă cortina de respect și dragoste care normalmente există între cel care critică și cel criticat. Această măsură se aplică atât membrilor familiei, cât și necunoscuților. Prin urmare, critica fiului față de tată, a elevului față de profesor, a fratelui mai mic față de fratele mai mare, trebuie să fie formulată cu mare atenție. De asemenea, dacă noi, ca ei, critiem marii teologi precum Imam-ul Azam, Imam-ul Şafi’i, sau reformatori precum Imam-ul Gazali, Imam-ul Rabbani, critica noastră nu trebuie să depășească limitele respectului pe care le avem față de ei.
– Este imposibil ca cineva care are sentimente și o perspectivă caracterizate de invidie, gelozie, prejudecăți, să țină cont de voința lui Dumnezeu în criticile sale.
– Idei precum înfrângerea adversarului, dovedirea capacității de a critica o anumită personalitate importantă, dobândirea unei noi imagini de misiune în ochii opiniei publice, căutarea faimi sunt factori care împiedică desfășurarea – în limitele rațiunii – a confruntărilor științifice, afective și raționale.
Critica formulată de o persoană care nu dispune de surse de informație fiabile este condamnată la eşec.
Întrucât persoana criticată ar fi putut fi calomniată, cuvintele ei ar fi putut fi distorsionate sau, cel puțin, interpretate greșit. Prin urmare, trebuie să fim extrem de atenți la știrile provenite din surse de informații corupte și hipocrite, ținând întotdeauna cont că ar putea exista distorsiuni în știrile pe care le transmit.
– Răzbunirea și ura față de o comunitate nu ar trebui să împiedice tratarea acelei comunități cu justiție, compasiune și măsura. Prin urmare, criticile ar trebui să fie justificate, să fie făcute pentru a scoate la iveală un drept, iar critica nu ar trebui să fie bazată pe nedreptate sau interese personale.
– Critica neconstructivă este fie insultă, fie dispută. Dacă critica este distructivă, rănește pe alții, înseamnă că s-a transformat în dispută. Persoanele implicate în dispută încearcă să găsească răspunsuri la tot ce li se spune, încercând diverse metode. Coranul, enumerând caracteristicile persoanelor implicate în dispută, subliniază inutilitatea discuției lipsite de cunoștințe, de o conduită orientativă sau de un document scris clarificator pe tema discutată.
– Cel care face critica ar trebui să renunțe la ea și să o termine imediat ce observă că celălalt ia lucrurile personal și începe să se apere.
– Având în vedere psihologia umană, este conform cu moralul profetic să se facă critica, în funcție de situație, fără a menționa nume, astfel încât destinatarul să-și asume partea sa de critică și să-și corecteze situația.
Trebuie să se știe că el a abordat oamenii din jur cu un limbaj care să câștige și să atragă, nu cu un limbaj care să alieneze și să repulseze. Este un limbaj în care sunt puse în funcțiune limbajul corpului, limbajul vorbirii și limbajul inimii. Coranul mărturisește că Profetul (pace fie cu el) a fost blând cu credincioși chiar și atunci când i-a criticat.
Cu cât critica este mai sinceră și mai sinceră, cu alte cuvinte, cu cât este mai orientată spre mulțumirea lui Allah, cu atât va fi mai eficientă. Cel criticat trebuie să înțeleagă buna intenție a criticului și să vadă sinceritatea lui. Altfel, cel criticat ar putea lua o poziție defensivă. Coranul nu aproba în niciun fel partenerii pe care politeiștii i-au ales ca zei, nu recunoaște niciun element de adevăr în ei. La fiecare ocazie, Coranul exprimă lipsa de sens a entităților considerate zei în afara lui Allah. Dar Coranul nu îi blestăme niciodată și interzice blestămele.
– Persoanele cu încredere în sine nu se simt deranjate de critici, ci dimpotrivă, le găsesc benefice. Întrucât criticile pot avea multe avantaje. Multe lucruri, multe neînțelegeri, se clarifică grație criticilor, putând chiar duce la noi prietenii.
– Persoana criticată, indiferent de tonul criticii, ar trebui să se concentreze pe subiectul în cauză, dacă caută adevărul. Dacă se axează pe cel care aduce critica, pierde din vedere esența și împiedică creșterea credinței sale.
– Critica nu se adresează doar altora. Este necesar ca individul să se autocritice. Aceasta se numește autocritică. Autocritica se aplică și comunităților și societăților, indicând în acest caz comunități și societăți care se autoevaluează, identificând și remedind propriile deficiențe. Coranul face un avertisment extraordinar în acest sens, avertizând oamenii să nu uite de sine în timp ce le cere să facă bine.
Criticile formulate pe baza cercetării sunt inevitabil influențate de fluctuațiile emoționale.
Criticile care vizează direct personalitatea nu sunt utile, ci mai degrabă conduc la semănatul de noi semințe de ură și inamiciune.
Criticile formulate cu prejudecăți și preconcepții, în timp ce se închide urechea la ideile propuse de cealaltă parte, nu doar că nu rezolvă problema, ci o agravează.
Critica pură și simplă face mai mult rău decât bine.
O persoană conștientă de propriile greșeli și puncte slabe va formula critici mai blande și va fi mai înțelegătoare față de cealaltă parte.
Criticile partizane alimenteaza coruptia si favorizeaza tendintele violente. In loc de a face diferenta intre „noi” si „ei”, ar trebui sa se ia drept criterii de referinta „dreptatea” si „corectitudinea”.
Când se acordă atenție criticilor și acestea sunt internalizate, gândurile capătă noi dimensiuni și profunzime.
O critică formulată din perspectiva celui criticat, cu scopul de a câștiga aprobarea lui Dumnezeu, este o critică religioasă, ceea ce reprezintă un .
Pentru informații suplimentare, click aici:
–
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
