Dragul meu frate,
Unii filosofi și secte eretice au negat instituția profetismului, susținând că „rațiunea este suficientă pentru ca oamenii să găsească calea cea dreaptă, nu este necesar să fie trimiși profeți”. Influența acestei idei s-a extins și în lumea islamică, unde personalități precum Abu’l-Husayn Ravendi și Abu Bakr al-Razi au fost pionieri ai unui curent de ateism (necredință) care respingea profetismul.
Argumentele pe care se bazează cei care neagă profeția sunt complet false și lipsite de temei.
Chiar dacă oamenii pot înțelege cu mintea lor existența și unitatea lui Dumnezeu, ei nu pot cuprinde cu adevărat numele și atributele Lui, nu pot ști cum să-L adune, nu pot înțelege lucrurile din viața de apoi, responsabilitățile din viața de apoi. Au nevoie ca Dumnezeu să le comunice și să le învețe toate aceste lucruri.
Iată că Dumnezeu a trimis profeti pentru a satisface aceste nevoi ale omenirii. Omenirea, aflându-se în stare de „necunoștință”, a învățat totul, toate artele și meseriile, de la profeti. Fericirea în lumea aceasta și în viața de apoi…
Și tot profetii au fost cei care au învățat omenirea căi de a trăi în pace, reguli de conviețuire armonioasă, norme de moralitate și bun-gust.
Imam Gazali spune despre acest aspect:
“
Așa cum mintea umană nu este capabilă să distingă singură între otravul letal și medicamentele benefice, având nevoie neapărat de un medic sau un farmacist, la fel nu poate să cunoască singură credințele și faptele care o vor salva în lumea de aici și de dincolo. Nu poate să distingă clar între acțiunile care o vor arunca în nenorocire și nefericire și cele care o vor conduce la fericire. Este absolut necesar un ghid. Iar acel ghid sunt profeții.” (Gazali, İhya ter., I, 291.)
Bediuzzaman, făcând referire la acest secret, a spus:
„Puterea eternă care nu lasă furnica fără comandă, nici albină fără rugăciune, cu siguranță nu va lăsa omul fără profet,” (Sözler, 792)
a declarat.
Într-adevăr, în acest univers, mai ales în lumea vie, nimic nu a fost lăsat fără scop, fără funcție, fără sistem, ba chiar fără ghid. Acest lucru se poate observa atât în detaliu, cât și în ansamblu.
Nici albinele nu sunt fără rege, nici furnicile fără regina lor.
Întrucât în toate celelalte ființe vii ghidarea nu a fost niciodată neglijată, este posibil ca oamenii, care recunosc supremația și măreția religiei și științei, să fi rămas separați de profeți și mesageri, care sunt ghidurile principale de la creație, și de îndrumarea lor? Cu alte cuvinte, este posibil să ne imaginăm lumea umană fără profeți și cărți sacre?” (age)
Bineînțeles că nu…
După această scurtă introducere, putem enumera principalele motive ale necesității profetilor, după cum urmează:
1. Asigurarea Ordinii şi Justiţiei în Societate:
Menținerea ordinii și a păcii în societate, asigurarea liniștităi și fericirii indivizilor, prevenirea opresiunii și a inechității depind de existența instituției profetice. Acest aspect este explicat în İşaratü’l-İ’câz, în felul următor:
„Omul, spre deosebire de toate animalele, a fost creat cu un temperament aparte, unic, minunat și delicat. Din cauza acestui temperament, în om au apărut diverse tendințe, dorințe. De exemplu: omul dorește cele mai bune lucruri, este atras de cele mai frumoase lucruri; tânjește după lucruri frumos decorate; dorește să trăiască cu demnitate și onor, demn de umanitate.
Din cauza acestor tendințe, pentru a-și procura hrana, îmbrăcămintea și celelalte necesități în mod corespunzător, are nevoie de multe artașuri. Cum nu este familiarizat cu acele artașuri, este obligat să colaboreze cu semenii săi, astfel încât fiecare, prin schimbul rezultatelor muncii, să-și ajute pe celălalt și, în acest fel, să-și satisfacă nevoile.
Însă, cum forța apetitivă, forța irascibilă și forța rațională ale omului nu sunt limitate de Creator, iar pentru a asigura progresul omului prin voința sa liberă, aceste forțe sunt lăsate libere, au loc abuzuri și injustiții în relațiile interumane. Pentru a preveni aceste abuzuri, comunitatea umană are nevoie de justiție în schimbul fructelor muncii lor. Însă, cum rațiunea fiecărui individ este incapabilă de a înțelege justiția, este necesară o rațiune universală, din care indivizii să poată beneficia. O astfel de rațiune universală se manifestă doar sub forma legii. Și o astfel de lege este doar Sharia (legea islamică).
Apoi, este necesar un organ, un autor care să asigure eficacitatea, executarea și aplicarea acelei legi. Acest organ și acest autor nu pot fi decât Profetul. Profetul, pentru a-și menține dominația asupra poporului, atât exterioară cât și interioară, are nevoie de o superioritate materială și spirituală, un privilegiu, la fel cum are nevoie de o dovadă pentru a arăta gradul de relație și legătură cu Creatorul. O astfel de dovadă nu pot fi decât minunile.” (İşâratü’l-İ’câz, 92-93)
2. Învățarea omului a scopului creației și comunicarea preceptelor religioase:
Potrivit Coranului, scopul și sensul existenței umane pe acest pământ este recunoașterea Creatorului universului, credința în El și adorația Lui. (ez-Zâriyat, 56; vezi și: Âyetü’l-Kübrâ, 8)
Rațiunea este incapabilă să înțeleagă singură scopul existenței umane. Chiar dacă am admite, aşa cum susțin unii teologi, că rațiunea umană poate înțelege existența lui Dumnezeu, ea nu poate, singură, să înțeleagă cum să-L adora, cum să câștige harul Lui. De aceea, profetii sunt atât de necesari.
Dumnezeu a comunicat tuturor acestor slujitori aleși din rândul oamenilor toate poruncile și interdicțiile Sale. Ei, la rândul lor, au împlinit mai întâi ei înșiși, mai mult decât oricine altul, poruncile și interdicțiile pe care le-au primit de la Dumnezeu prin revelație; apoi le-au proclamat altor oameni, prezentându-le Creatorul universului. (Pentru informații suplimentare, vezi: Sözler, 56)
3. Împiedicarea oamenilor de a contesta pe Dumnezeu:
Coranul menționează că fiecărei națiuni și fiecărui popor a fost trimis un Profet, care le vestea bunătatea lui Dumnezeu și le avertiza cu pedeapsă.
Unul dintre scopurile trimiterii profetului la fiecare comunitate este exprimat în Coran, în felul următor:
„Am trimis profeți ca să vestească bucuria Raiului și să avertizeze cu pedeapsa Iadului, ca să nu rămână, după venirea lor, niciun argument sau scuză la Judecata de Apoi, ca să spună: „Niciun profet nu ne-a chemat la credință”. Allah este tare și înțelept (este pur de orice activitate inutilă și lipsită de sens)” (en-Nisâ, 165)
Un alt verset are următorul sens:
„(O, Mesia! Nu Te-am trimis ca profet) dacă ar fi spus, când le va veni pedeapsa din cauza necredinței și neascultării lor, pe Ziua Judecăcii: „Doamne, de ce nu ne-ai trimis un profet, ca să fim credincioși care să ascultăm semnele Tale?” (el-Qasas, 47)
Din aceste versete se înțelege un motiv important al existenței instituției profetice. De asemenea, se deduce că popoarele cărora nu le-a fost trimis niciun profet sau persoanele care nu cunosc existența profetilor – numite „ahlu al-fitra” – sunt scutite de responsabilitate. Într-adevăr, versetul următor exprimă acest aspect chiar mai clar:
„Nu pedepsim niciun popor decât după ce le-am trimis un profet.” (Al-Isra, 15)
Tafsirul-Qur’an al lui Cessas interpretează acest verset ca: „Dumnezeu nu pedepsește pe nimeni decât după ce a trimis un profet care să aducă dovezi despre existența și unitatea Sa.” (Traducerea lui Tecrid, IV/539) Majoritatea cărturilor Ahl-i Sunnet sunt de acord, pe baza acestui verset, că cineva care moare înainte ca chemarea unui profet să-i ajungă este scutit de pedeapsă. (op. cit., IV/540)
Situația celor aflați în stare de Fetret:
Când vorbesc despre „Vremea de întrerupere” (Fetret), teologii islamici se referă mai ales la perioada cuprinsă între Isus (a.s.) și Profetul Muhammad (s.a.v.). Persoanele care au trăit în acești circa șase sute de ani sunt numite „Ehl-i Fetret”.
La scurtă vreme după Hristos, esența creștinismului a fost alterată, el a fost depășit de la statutul de religie monoteistă, iar lumina religiei adevărate a fost acoperită. În cele șase secole care au trecut de atunci, până la venirea Profetului Muhammad, multe locuri din lume, în special Peninsula Arabă, au rămas lipsite de cunoștința Profetului și a religiei adevărate. Care va fi situația de responsabilitate a celor care au trăit în acea perioadă?
Potrivit Imamului Maturidi şi unor teologi sunni, persoanele aflate în stare de fıtrat (ignorance religioasă) sunt responsabile de înțelegerea existenței și unității lui Dumnezeu. Întrucât rațiunea umană, prin observarea universului, este capabilă să cunoască pe Dumnezeu. Însă ele nu sunt responsabile de alte porunci religioase, cu excepția credinței în Dumnezeu. Și în viața de apoi sunt considerate „ahl-i necât”, adică sunt salvate de chinurile iadului.
Ibn Shafi’i şi Imam al-Ash’ari, bazându-se pe versetul coranic a cărui traducere am prezentat-o mai sus, afirmă că persoanele din epoca de întrerupere a revelației, care nu cunoșteau chemarea profetului, nu sunt obligate să-L găsească pe Allah; chiar dacă ar cădea în necredință sau ar rămâne departe de credință, ar fi totuși printre cei salvați. (*) Potrivit lor,
„o ofertă divină, dar
înrăutățire
cu alte cuvinte, prin trimiterea profetilor. Și chiar și trimiterea,
îttıla
Aceasta se realizează prin înțelegerea sosirii profetului. Individul intră sub incidența propunerii din momentul în care aude cauza profetului. Deoarece neglijența și trecerea timpului au acoperit religia profetilor din trecut, ei nu pot fi un argument în acea perioadă de întrerupere. Dacă ascultă, va primi răsplata, iar dacă nu, nu va primi pedeapsa. Întrucât Religia Adevarului a rămas ascunsă, ea nu poate fi un argument.” (Vezi: Mektûbat, 397. Pentru detalii, vezi de asemenea: Sadrettin Yüksel, Studii religioase și științifice. 140-146.)
(*) Există şi cei care concilierează punctele de vedere ale celor doi imami: cineva care nu a văzut niciun profet, dar nici nu a practicat necredința și nu a idolatrizat, este din numărul celor ce vor fi salvați. Întrucât printre oameni există unii care nu au nici capacitatea de sinteză sau analiză, nici posibilitatea de a extrage un sens din cursul lucrurilor și al evenimentelor. Prin urmare, un astfel de om este mai întâi îndrumat, apoi, în funcție de acțiunile sale, este pedepsit sau recompensat. Dar dacă un om adoptă necredința ca profesie, filosofează despre ea și, cu mijloacele sale, declară război lui Dumnezeu, va suferi pedeapsa necredinței și ateismului, chiar și în cel mai îndepărtat loc al lumii.
Pe lângă versetul al cărui sens l-am prezentat mai sus, există multe alte versete și hadisuri care afirmă că persoanele care au murit în perioada de absenție a profeților, fără să fi primit vreo profeție sau să fi fost informate despre venirea profetului, sunt salvate. (Vezi: Tecrid ter., IV, 540-543, pentru aceste versete și hadisuri)
Acest aspect este prezentat ca cea mai convingătoare dovadă că părinții, bunicii și străbunii Profetului Muhammad au fost locuitori ai Raiului și au fost salvați. Întrucât ei au murit în perioada de pauză (fetră) înainte de profeția lui Allah, înaintea lui Muhammad. (Pentru informații detaliate pe acest subiect, vezi: Mektûbat, 397-398; Tecrid ter.)
Aici ar putea să se pună o întrebare. Ce se va întâmpla cu persoanele care au auzit numele și misiunea profetului, dar au fost informate despre el în mod negativ, fără să audă nimic pozitiv?
Ca răspuns la această întrebare, să aruncăm o privire la clasificarea Imamului Ghazali. În această clasificare, Imamul Ghazali tratează situația creștinităilor contemporane cu el și a turcilor care nu se convertiseră încă la islam, declarând:
„Potrivit credinței mele, Dumnezeu, cu voia Sa, va cuprinde în mila Sa divină pe mulți dintre greci, creștini și turci din zilele noastre. Prin aceștia mă referesc la greci și turci care locuiesc în țări îndepărtate și la care nu a ajuns chemarea Islamului. Aceștia se împart în trei categorii:
a.
Cei care nu au niciodată auzit de numele Profetului Muhammad (pace fie cu el),
b.
Aceia care au auzit de numele, calitățile și minunile profetului Mahomed. Aceștia sunt necredincioși și atei care locuiesc în locuri vecine cu țările islamice sau printre musulmani.
c.
Aceasta este grupa aflată între cele două categorii. Deși au auzit numele Profetului, nu au auzit despre calitățile și caracteristicile sale. Mai precis, aceștia au fost familiarizați cu Profetul încă din copilărie ca „un mincinos pe nume Muhammad – Dumnezeu ne ferească! – care a pretins a fi profet”. Astfel li s-a prezentat Profetul. La fel cum copiii noștri au auzit că „un mincinos pe nume al-Mukaffa’ a pretins că Dumnezeu l-a trimis ca profet și a provocat cu minciuna sa profetia sa”. Potrivit opiniei mele, situația lor este similară cu cea a primei grupe. Întrucât ei au auzit numele Profetului împreună cu contrariile calităților sale. Iar acest lucru nu îi motivează să gândească și să investigheze pentru a afla adevărul.
În epoca noastră, atât în lumea creştină, cât şi în ţările din spatele Cortinei de Fier, era posibil să întâlnim oameni care se încadrau în a treia categorie a clasificării Imamului Ghazali, şi probabil că acest lucru este valabil şi astăzi. Aşa cum în lumea creştină existau, şi probabil că şi acum există, multe persoane izolate, departe de viaţa socială şi lipsite de posibilitatea de a găsi religia adevărată, la fel şi în spatele Cortinei de Fier, în lagăre de concentrare, existau numeroşi nefericiţi care nici măcar nu ştiau de existenţa lumii libere. Este evident că, având în vedere condiţiile şi posibilităţile de viaţă în care se aflau, era dificil pentru ei să găsească religia adevărată, Islamul. Desigur, tratamentul lui Allah, Mare şi Glorios, cu harul şi înţelepciunea infinite, faţă de astfel de persoane, va fi proporţional cu condiţiile în care se aflau.
Este, de asemenea, binecunoscut că responsabilitățile comitetelor de corupție care, sub acoperirea unui regim, desfășoară activități perfide împotriva credinței absolute, în special a religiei islamice, cu scopul de a nega divinitatea, nu pot fi, desigur, identice cu cele ale celor neglijenți și nedreptățiți. (Mehmet Kırkıncı, Ce este Destinul?, 71-72)
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
