Vedem în jurul nostru oameni care au fost recent convertiți la Islam. Unii dintre ei ascund religia lor din cauza temerilor legate de reacțiile posibile sau din cauza relațiilor cu familia. Am citit undeva că cineva care spune că nu este musulman fără o necesitate se consideră practic apostat. Deci, este valabil acest principiu și pentru acești oameni? Dacă nu, cum stau lucrurile?
Dragul meu frate,
Este suficient ca o persoană să creadă pentru a fi musulmană; chiar dacă nu o declară cu voce tare, acea persoană este musulmană. Însă declararea cu voce tare este doar pentru ca ceilalți să înțeleagă că este musulmană.
Așa cum Ammar (ra) a fost supus la torturi și suferințe. Într-o zi, l-au torturat din nou, până la pierderea minții, respirației, până ce i-au fost smulse pielea, spunând că nu îl vor lăsa să plece decât dacă nu va vorbi bine despre idolii lor. El, pentru a scăpa de moarte, a fost forțat să vorbească în favoarea lui Lat și Uzza, așa cum ei doreau. Îndată ce a scăpat din mâinile politeiștilor, s-a dus drept la Profetul (s.a.w.). A plâns și i-a povestit tot ce i se întâmplase. Profetul (s.a.w.) i-a spus:
„Cum ai găsit curajul să spui aceste cuvinte?”
a întrebat. Acel a răspuns:
„Nu s-a produs nicio schimbare, nici măcar cea mai mică, în credința mea în Dumnezeu.”
a spus. La acest răspuns, Profetul (pace fie cu el) a zis:
„Ammar a fost cuprins de credință de la cap la picioare. Credința i-a pătruit în adâncul sufletului.”
a spus. (Ahmed b. Hanbel, Musnad, 4/69-90)
Și-a șters lacrimile cu mâinile sale binecuvântate. L-a liniștit cu versetul coranic, spunând că, odată ce credința este înrădăcinată în inimă, a vorbi din necesitate nu afectează credința, ba chiar că ar putea repeta aceleași cuvinte dacă ar fi din nou supus torturii. (Versitul coranic este…)
„Celor care, deși au credință în inimile lor, sunt forțați să nege, cu excepția celor care au credință, dar apoi neagă pe Allah și își deschid inimile la necredință, le va veni mânie de la Allah. Și pentru ei va fi un chin mare.”
(Nahl, 16/106)
Da, cel care, având inima plină de credință, după ce a crezut, după ce a atins credința și ghidarea, devine necredincios lui Allah, își deschide pieptul, inima sa, necredinciosului, inima sa se deschide necredinciosului, își ține inima deschisă necredinciosului, pentru aceștia va fi un chinuire, o mânie din partea lui Allah. Un chinuire mare va fi pentru aceștia. Însă cel care, având inima liniștită cu Islamul, inima sa plină de credință, își mărturisește necredinciosul din cauza constrângerii, acesta este exceptat. Aceștia sunt exceptați.
Da, există o presiune serioasă, o constrângere serioasă, o coerciție, amenințări, amenințări de moarte, amenințări de tortură, iar în astfel de situații, un musulman care, sub presiune, spune celor care îl constrâng: „Eu sunt ca voi, eu cred ca voi”, este exceptat. Cel care, deși inima lui este plină de credință, deși inima lui este liniștită, deși inima lui nu este de acord cu necredința, o spune doar exterior, aparent, cu limba, este exceptat. Dumnezeu spune că ei nu au nicio responsabilitate.
Într-o interpretare a versetului, Imam Kurtubi afirmă: Dacă cineva este forțat să blasfemeze și să nege, până la punctul de a se teme de moarte, și neagă cu limba, cu condiția ca inima să nu se convertească, cu condiția ca inima să fie plină de credință, atunci blasfemia sa nu va fi considerată validă, nu se va putea stabili că este un necredincios. După ce explică acest punct de vedere, Imam Kurtubi menționează că Imam Malik și Imam Shafi’i împărtășeau aceleași opinii. Versetul din Surah Al-Imran atestă acest lucru:
„Cei credincioși să nu ia ca aliați pe necredincioși, părăsind pe cei credincioși; cine face acest lucru, nu are niciun merit la Allah, cu excepția cazului în care vă temeți de ei. Allah vă avertizează cu Sine, și spre El este întoarcerea.”
(Al-Imran, 3/28)
Imam Kurtubi a spus că:
Taqiyya este permisă doar atunci când se confruntă cu pericolul de a fi ucis sau de a pierde un membru al corpului.
Da, constrângerea la mărturisire anihilează voința individului. O persoană a cărei voință este complet anihilată în fața constrângerii, lipsită de capacitatea de a refuza ceea ce i se cere, nu comite niciun păcat prin ceea ce face sau spune.
Da, așa este situația unui credincios care se confruntă cu o dificultate serioasă, dar nu este corect ca, după ce a crezut, după ce a fost onorat cu onoarea credinței, să-și ascundă credința din cauza fricilor simple, din motive banale, chiar dacă acest lucru nu îl duce la necredință.
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
