Dragul meu frate,
Pe lângă simțuri, rațiune și experiență, ei recunosc și un alt tip de cunoaștere: ilm-i ledün (cunoașterea divină/cunoașterea esoterică). Este o cunoaștere divinamente inspirată. Denumirea provine din cuvântul din versetul care vorbește despre cunoașterea lui Hızır. Această cunoaștere este una specială, oferind acces la aspectele ascunse ale evenimentelor. Este o formă de cunoaștere a necunoscutului, a secretelor.
Sufiștii clasifică științele religioase în două categorii: științe exterioare (zahir) și științe interioare (batin). Ei numesc științe exterioare discipline precum hadith, fiqh și kalam, iar știința sufistică o numesc știință interioară. Cei care se ocupă cu științele exterioare sunt numiți ulema zahir, ulema rusam și ahl-i zahir; iar sufistii sunt numiți ulema batin și ahl-i batin.
Potrivit sufizilor, calea interioară (batin) este ascunsă și nu este permis să fie dezvăluita publicului, întrucât ea dezvăluie sensurile ascunse din textele sacre, esența spirituală și morală a actelor de cult, precum și secretele din spatele existenței și a evenimentelor. Întrucât publicul fie nu ar înțelege, fie ar interpreta greșit această cunoaștere înaltă și sensurile subtile pe care le conține. Prin urmare, calea interioară este predată doar persoanelor inteligente, capabile, doritoare și cu ochiul inimii deschis.
El a fost primul sufi care a explicat cunoștința esoterică nu prin semne, ci prin cuvinte (m. 245/859). Însă el o explica doar celor care credeau în el. Cüneyd-i Bağdadî o predava în pivnițe și în spatele ușilor închise. Se spune că el a fost primul sufi din istoria sufismului care a vorbit deschis despre cunoștința esoterică în catedre.(1) Cu toate acestea, cunoștința esoterică a fost în mare parte întotdeauna predată în secret, iar acest concept a fost continuat în ordinile sufistice.
Potrivit sufizilor, cunoaşterea esoterică (bâtın) nu este o cunoaştere separată sau exterioară Islamului. Această cunoaştere constă esenţial în înţelesurile profunde şi subtile ale textelor sacre (nās) şi a fost transmisă de Profetul Muhammad (pace şi bine fie cu el) unor Companioni. Se relatează că el a încredinţat anumite secrete lui Huzeyfe ibn Yemân, confidentul său (sāhibu sirri’n-nebî), şi că Abu Hurairă a spus (2). Se spune că cunoaşterea lui Ibn Abbas, pentru a cărui profunzime religioasă Profetul Muhammad (pace şi bine fie cu el) a rogat, era cunoaşterea esoterică (bâtın).
Cüneyd-i Bağdadî afirmă că cunoștința esoterică pe care profetul Musa (as) a învățat-o de la Hızır (3) este identică cu cunoștința esoterică pe care o deținea profetul Ali (ra). Potrivit lui Serrâc, Coranul, Hadith-ul și Islamul în general au atât un aspect exoteric, cât și unul esoteric. În sens larg, ele cuprind ambele aspecte.
Ghazali afirmă că toate actele de cult, cum ar fi rugăciunea, postul, zekâtul, pelerinajul la Mecca (Hajj) și recitarea Coranului, au un aspect exterior (zahir) și un aspect interior (batin), făcând distincții binare precum fapta exterioară – fapta interioară, hotărârea exterioară – hotărârea interioară, bunul mod exterior – bunul mod interior, curățenia exterioară – curățenia interioară.
De exemplu, conform lui, semnificația exterioară a ruku’ (plecarea în rugăciune) este a se apleca, iar semnificația interioară este a arăta respect. Întrucât semnificația exterioară este ca trupul, iar semnificația interioară este ca sufletul, rugăciunile cărora le lipsește aspectul interior sunt considerate lipsite de viață.
Teologii acceptă ca surse de cunoaștere rațiunea, cele cinci simțuri, precum și revelația și inspirația transmise profetilor, pe care ei le consideră ca mesaje veridice. Teologii din epoca ulterioară, precum Ghazali, Razi, Amidi, acceptă ca surse de cunoaștere și cunoștințele pe care sufii le exprimă prin termeni precum descoperire, inspirație, cunoaștere esoterică, dar pentru a distinge aceste cunoștințe subiective de iluzii și fantasme, ei au luat ca principiu conformitatea acestora cu Coranul și Sunna. Această opinie a teologilor nu este altceva decât o exprimare diferită a principiului suficilor. Cuvintele lui Taftazani pot fi considerate un rezumat al opiniei comune a teologilor în acest sens.(4)
Nu trebuie uitat nici faptul că inima omului este receptivă nu doar la inspirațiile divine, ci și la insuflațiile diavolesti. Cel care nu face distincția între cele două se lasă păcălit și păcăleşte pe alții. (5) Cine nu cunoaște principiile, greșește mult în acest domeniu. Nu se acționează în baza viselor și inspirațiilor care contravin adevărurilor Coranului; astfel de revelații trebuie neapărat interpretate.
1. Câmî, pag. 33.
2. Al-Buhari, „cunoștință”, 42.
3. al-Kehf 18/65.
4. DİA, Departamentul de Studii Sufistice.
5. Nursî, Lahica din Kastamonu, p. 249.
Cu salutări și rugăciuni…
Islamul prin întrebări
